Se tot privea şi nu-şi înţelegea slăbiciunea.
Se minţea în fiecare zi că are însemnătate în viaţa lui, dar fiecare strop de timp care se scurgea îi arăta că numele ei nu era pe buzele lui. Harpa de care soarta îşi atingea degetele nu avea vibraţia potrivită pentru ea, iar muzica pe care o aducea la viaţă îi mărturisise demult ce simţea el. Dar chiar crezuse că există răspunsuri, chiar crezuse că se poate ca tristeţea să fie purtată în doi. Să împărtăşească lacrima, bucuria, durerea şi să asculte vindecarea lor, împreună, pas cu pas era literă de lege pentru ea. A lăsat zăpada să cureţe loviturile îndurate de-a lungul vieţii, a rostit rugăciuni pentru el zi după zi, în forma ei cea mai pură iubirea se năştea în inima ei pentru fiinţa lui, care-şi uitase rostul. Se simţea completă, simţea că îi stă în putere să îl ajute, simţea că nu construise castele de nisip ca până acum. Şi totuşi, nu putea compune un întreg numai cu partea ei oricât de multă iubire ar fi dăruit. Se minţea în fiecare clipă, dar ştia că adevărul iese mereu la vedere şi, oricât ar fi negat, săgeata acestuia o rănise.
