E focul viu in vatra, chiar daca iarba isi face simtita prezenta, de straja inimii mele. Mi-e dor de mainile tale, obisnuite cu lutul, cu piatra, cu lemnul. Mi-e dor de cetina parului tau si de sclipirea fragedei tale poezii. O biata pasare obidita a atins fereastra cu aripile ei si am crezut ca esti tu, cu toate tainele tale. E noapte si e liniste. Tace si fantana, si somnul a uitat sa rosteasca incantatia-i. Motanul daruit de tine indeamna licuricii la lumina, caci stie ca trebuie sa vii in orice clipa. Aseara, un spiridus mi-a lasat in pragul usii un leac pentru tine si am inteles ca esti ranit, iubitul meu alb, de dinainte de venirea iernii si vii acasa. Din prabusirea brazilor batrani inmugureste padurea, lor li se datoreaza mersul mai departe. Zorile descanta zarile, iar magii vremurilor trecute se inchina la izvorul cu apa vie ce atinge cerul. Tu, preotul alb al Lui, tu, pastratorul cararii drepte, tu, cel ce zboara si nu zboara, esti calauza lor... Le arati drumul spiritelor rare, de dincolo de lespezi. Spiritelor risipite in adanca intunecime le construiesti dale de lumina spre El si in culcusul acestor maini imi odihnesc visurile. Sangele buzelor mele rupte curge si ma intreb daca asteptarea mea va lua vreodata sfarsit. Poate ca lumina felinarului meu aprins imi va raspunde...
