Creanga

Departe de lume, acolo unde nici o pasăre nu îndrăzneşte să-şi lase penele în zbor, acolo unde întunericul e cel mai adânc, un copac trăia în lumina pădurii. Departe de ceilalţi copaci, izgonit de cei care i-au fost alături o viaţă, încerca să descopere drumul spre adevărul vieţii. Lumina totul cu seva lui albastră. Neînţeles se simţea, stingher îşi întindea braţele spre cer şi în singurătatea aceasta deplină aştepta o întâmplare demult uitată. Orbit cândva de o muză dăltuită în piatră, a înţeles mai târziu de la ce venea durerea. Când tocmai ceea ce-l făcea copac devenea de neconceput în ochii muzei, rădăcinile lui împietreau şi cu greu mai curgea ceva prin ele. Revolta lui era firească şi într-un târziu, abia târându-se, a ajuns la locul unde putea lumina ceea ce simţea. Departe de muză şi ai ei, departe de cuvintele anume alese să-l ucidă, departe de groapa ce-i fusese săpată de cei anapoda, copacul învăţa să albăstrească pădurea cu iubirea lui. Sorbea roua dimineţii şi asculta pâraiele ce-i treceau pe sub rădăcini. Ploaia îl striga pe nume, iarba îi cânta la ureche despre făclia nestinsă din mijlocul pădurii, numele tuturor gândurilor îi veneau în minte şi drumul visat îi apărea tot mai clar. Credinţa că din seminţele lui un rod albastru va aduce iubirea lui pădurii îl îndemna câteodată să tragă clopotele bisericii din cel mai apropiat oraş. Astfel că bucuria de a lăsa versurile lui celor ce aveau nevoie de hrana lor l-au îndemnat să lase o creangă să crească liberă. Gingasă la început, apoi din ce în ce mai viguroasă, creanga a atins în scurtă vreme prima casă a oraşului. Apoi, la cea dintâi ninsoare copiii au atârnat de ea globuri şi beteală. Cum ultima lună plină de dinaintea marii sărbători a primăverii se apropia, în noaptea aceea lungă a Învierii copacul a auzit clopotele răsunând şi abia atunci şi-a înţeles menirea.