Un copil cu călcâie plăpânde şi flori albe în păr s-a întovărăşit cu cea mai albastră pasăre, cea a poeziei. Şi-au ţinut unul altuia de cald în nopţile reci, iar anotimpurile le-au răsucit pe-un deget. Drumuri lungi de tăcere le scuturau în palme adevăruri şi stângăcii naive încurcau iţele altora, uneori. Copilul îşi arunca uneori cuvintele pe scoarţa copacilor şi cu aripile-i albastre, pasărea poeziei le învăluia în harul ei. Mereu, când fiinţele pădurii se trezeau dimineaţa găseau copacii plini de poezii şi astfel ziua le părea mai frumoasă. Încet, încet, copilul pe care nimeni nu-l voise, devenind al lumii întregi prin iubirea pe care o purta în suflet, se dăruia pe sine prin cuvinte. Nimeni nu mai ştia ce e tăcerea de când el apăruse în pădure, căci citeau cu glas tare poeziile lui. Singură, ploaia lăcrima în tăcere de dragul lui, să nu-l deranjeze din culorile ce-l invadau când pasărea poeziei îl învăluia în aripile ei. Iarba creştea cu fărâme din cerul senin şi cu câte-un strop de lacrimă de soare, iar copilul alerga cu călcâiele lui plăpânde prin cruda menire a ei. Doi prieteni adunau gânduri rare, frumuseţi neasemuite, iubiri dantelate de lumină şi creau poezii pentru lumea nouă. Seminţe vii erau aruncate pe pământ şi ele aveau să încolţească la cea dintâi mângâiere a Lunii argintii.
