Ceasul vindecarii

Pe strada ce batea in albastru cand soarele pleca spre casa, ea se opri sa studieze un ceas dintr-o vitrina mai mult goala a batranului ceasornicar pe care il cunostea de-o viata. Un ceas ciudat, asa cum pana acum nu mai vazuse, zambea si stralucea chemand-o parca. Intra, curioasa, in pravalia veche ce mirosea a ulei si vaselina, dar si a vin fiert cu scortisoara si cuisoare, caci mestesugarul isi imbia clientii cu aceasta licoare, doar doar se mai intind cu el la vorba, caci afara era tare frig. O cunostea, ii vanduse primul ei ceas la 14 ani. Fata il indragise si venea sa-i spuna nimicurile vietii ei cand clientii ocoleau micuta camaruta in care timpul isi vedea de treaba linistit.
Chipul batranului se lumina la vederea ei. Ii facu semn cu ochiul, avea treaba cu un client care pierduse un arc, iar fata se aseza cuminte langa ibricul ce-i atatase narile, chiar langa soba. Isi turna in canuta cu margini aurite putin vin fiert si se incalzi astfel. Un clinchet o instiinta ca erau singuri si zambi batranului ce se apropiase cu pasi de pisica de ea.
- Ti-a zambit, nu-i asa?
-Da. Ce e cu el? De ce straluceste astfel?
-Orele lui sunt altfel fel, draga mea. Arata un timp ce inca nu a venit.
-Cum asa?
-Ei, fata draga... Va mai trece putin pana cand vei afla. Dar ce pot spune e ca ceasul acesta te astepta. Ti-a spus pe nume si a stat in vitrina pana cand te-a zarit ca vii. Atunci a inceput sa straluceasca, semn ca e al tau.
-Cum? Nu straluceste pentru oricine? Credeam ca asa e el...
-Nu. E un ceas special. Nu poate fi cumparat, caci el apartine deja celui pentru care straluceste.
-Pai atunci, care e castigul tau, tatuca drag? Mai ai si altele? Ai sa saracesti astfel.
-Nu-ti face griji. Nu-s multe ceasuri de acest fel. Dar fiind al tau, caci te-a strigat pe nume si straluceste in prezenta ta, sa stii ca trebuie sa accepti un rost. Nu e de joaca. Este o misiune si nu oricine o poate indeplini. Fii sincera cu tine si daca reusesti sa descifrezi ce-ti spune vei reusi.
-Ce sa inteleg? Ce sa citesc? Cum sa citesc ore ce nu sunt asezate normal? Sunt alandala, nu le vezi... Mi-e imposibil.
-Nu te da batuta, draga mea. Ia-l cu tine, mai lasa-l o vreme si cand ai sa intelegi vino sa-mi spui si mie. Mai am si altele si vreau sa le daruiesc.
-Bine, tatuca. De dragul tau voi incerca.
Cuprinse in palme micul ceas de argint si stralucirea lui o inveseli. Iesi din pravalie cu micul ceas la gat si printre fulgii de nea ce se asterneau grabiti isi cauta drumul spre casa.
Adormi cu ceasul pe perna de langa ea si visa o poiana luminata de luna. O energie de necuprins in cuvinte o inconjura si desi nu vedea pe nimeni stia ca nu este singura. Un mare cerc de foc o inconjura si dincolo de el batrani ii faceau semne. Erau cativa, iar de la fiecare primi un dar. Cel dintai dar a fost o pereche de mocasini, dintr-o piele moale si catifelata, apoi un inel cu piatra neagra, cinci plante vindecatoare, un colt de lup, un arc cu sageti, un cristal mov, o harpa si o propozitie pe care trebuia sa o inteleaga.
Unul dintre cei de dincolo de cercul de foc ii era cunoscut si de la el primi un colier de argint cu o litera pe el. Un V imens care intors putea sa fie A.
Se trezi a doua zi fara sa inteleaga nimic din ce a visat si viata ei isi urma cursul firesc, fara schimbari.
Incepu sa cunoasca oameni interesanti, ce o captivau, ce-i deschideau un drum si o viziune asupra vietii asa cum nu credea ca poate exista. Intelegea ca visul ei avea o dezlegare, un raspuns, era un semn ca ea e cheia unui rost si pas cu pas, tot cautand, le afla pe rand. Drumul ii va deveni usor, cat sa atinga pamantul cu mocasini catifelati, onixul din inel era legatura ei cu Universul, caci nu era o piatra pe care sa o poata purta oricine, era insemnul puterii. Plantele erau semnul ca rostul ei era sa aline si sa vindece tot ceea ce raul si ura semanasera in lume, coltul de lup era al lui, la fel de alb ca si el, cel care o veghea si o apara de cand se stia. Din alte vieti isi promisesera regasirea si abia acum, astazi ii simtea prezenta desi nu-l vedea. Arcul si sagetile erau arma ei secreta, ironia sortii. La harpa ingerii ei cantau si astfel intuitia ii dezlega propozitia vietii.
Multe daruri acum avea ea de la soarta.
Unul si cel mai important era numele lui, desi era o necunoscuta pentru el.
Cu numele lui in minte, lua intr-o zi ceasul in palme si il rasuci incet. Ceasul straluci si o ora ii arata fetei. 5. Dar 5 nu inainte de 3, ci dupa. In clipa in care inima ei numele lui sopti, ceasul i se deschise in palme si o noua dimensiune se ivi. Si langa ea, un trup de lumina delicat ii ridica fiinta cu vibratia lui. Era iubire si in gand trimise multumirea ei ceasornicarului ei drag. Era tot ce-si dorise si el stia demult.
Lumina ceasului ajunse la pravalia batranului lucrator in slujba timpului. Acesta zambi in somn. Era vremea ca un alt ceas sa fie pus in vitrina. Aducea dimensiunea iubirii mai aproape de pamant si vindecarea acestuia era mai aproape cu un ceas.

A ta, sa scrii...

Sunt doar o pana alba, m-a pierdut un inger cand lupta pentru dreptate. 

Am dormit in bratele vantului care m-a purtat lin pana la tine si m-ai prins din zbor. Nu stiam ca ma cunosti, nu stiam ca palma ta e atat de calda. Nu intelegeam nici de ce mirarea mea te mira. Alba mea lumina se potrivea cu rasuflarea ta, radacina mea incapea perfect in inima ta si in linistea camerei tale flori de gheata ne zambeau la ferestre. O stea sclipea si ea in semn de bucurie ca in caderea mea am fost vegheata si am ajuns acolo unde trebuia. Vantul ce m-a purtat la tine mi-a tot soptit sa am grija sa vad bine caci comoara ascunsa se afla chiar in fata mea. Abia cand atingerea ta m-a pastrat pentru sine am inteles ca aceasta pana alba care sunt e numai pentru tine. Tu scrii mereu, niciodata la fel, si muze sunt pe la rascruci nenumarate, de aceea ti-am fost daruita de ingerul care lupta pentru adevar si dreptate, ca in loc de cerneala sa folosesti lumina mea. Senina ti-e de acum privirea, limpede ti-e gandirea, caci focul dinaintea mea mi-a curatat venirea. Ti-a insemnat pe frunte trecutul, sa nu-l uiti, si ti-a luat hotarul, acum esti liber sa strabati pamantul si sa treci de toate portile menite. Nu-ti face griji, ai nemurirea in palma ta, e de la alba mea lumina, si nu ai cum sa ma pierzi caci rostul nu mi se poate sterge. A ta, sa scrii, sa asterni din ce primesti, a ta, sa intelegi ca intelegerea ti-e data. A ta, sa poti sa daruiesti din tot ce esti, a ta, pentru ca EL ti-a auzit chemarea... Si eu am auzit ca ai fi tu prea alba mea menire, am dat crezare vantului si am ales comoara-ti din privire!

Punte peste trecuturi

La margine de lume, la capatul de drum unde cerul este jos si marea sus, din iubirea ce s-a trezit in sufletul meu creez sfere si le trimit spre toate sufletele pamantului. Spre tine am trimis din viitor o sfera mare, mai mare decat celelalte. Am rostuit calea ta spre mine, spre minunea de-a ne implini impreuna. A fost scris sa invat si sa adun suferinta ca sa pot echilibra marea ta iubire.
A fost incrustata in piatra pe care o porti cu tine si faci atat bine celorlalti toata bucuria cu cate te voi intampina. Stii atat de multe, ca nimeni altul, ai adunat din jur si dimprejur binecuvantari si ai construit puntea peste trecuturi ca sa ajungi la noi, caci sfera trimisa de mine e la tine in suflet. Stiu, cunosti mult prea multe si nu ti-e usor. Dar sunt astazi, acum, aici la capatul de drum unde te astept de atat de multa vreme si de la nori am invatat sa mangai si sa alin, de la apa sa linistesc, de la cer sa inseninez, de la iarba sa raman tanara, de la foc sa curat, de la stele iubirea pentru tine. Paseste pe puntea construita de tine fara sa ai teama, e temeinica. La jumatatea ei te astept cu luminata imbratisare si ochi scanteietori. Voi straluci ca si luceafarul cand ma vei lua in brate si nimic mai luminos ca noi nu va mai fi in intregul univers.

Fereastra lumii noastre

Lumea de dincolo de fereastra verde e a mea.
Acolo esti tu, acolo suntem noi. Nimic nu ne patrunde in gand, acolo e pamant sfant. O lume in care nu stiu sa ascund ce simt, nu ma feresc sa rostesc din ganduri si te iubesc iti spun la fiecare fir de nisip ce se strecoara prin trupul subtire al clepsidrei albastre de pe noptiera ta.
Mi-esti rost acolo, mi-esti fir tors de furca sortii si nimic nu te poate rupe... Dezlegat este misterul portii deschise din noaptea cu luna in plinatatea firii ei. Sunt a ta si esti al meu chiar de ti-a fost frica sa vezi rostul rostuit. Izvor nesecat si viu imi este iubirea ta si timp imi ofer mie insami sa miros in tihna floarea de la tine, mai albastra ca locul din care si eu, si tu am venit pe pamant. Ploua si printre fulgerele dese te zaresc si dorul ti-l citesc pe frunte, ploua si simt ca mi-e greu sa las focul din camin fara lemne de trosnit, ploua si in palmele tale ma astern sa dorm in gand. Imi esti pavaza si in vis scantei din lumina lunii incantatii imi rostesc cum ca rostul tau nu e rostuit cu nimeni decat doar cu rostul meu. Si dincolo de fereastra verde frica nu exista, deci nu mai ai a te teme caci esti liber sa alegi nimicul din nimic. Si stii ca stiu ca stii ca suntem chemati, si stiu ca stii ca stiu ca intre stele ne e destinul asezat...  Ai fost durerii mele leac, iar eu am ars ce a fost de ars, asa ca astazi, mereu astazi imbratisati privim dincolo de fereastra verde a lumii noastre...

Ma ningi din abundenta

Ma iubesti linistit, ca si cum m-ai ninge.
Fulgi delicati se leagana deasupra mea la fiecare sarut al tau. Iubirea ta m-a imbracat in alb si-mi stralucesc in par stelute ce se preling apoi pe pielea ta.
Miroase a scoarta de brad, a portocala si a noi in camera in care tu ma tii in brate si in care ti-am cunoscut pentru prima data chipul. Am strabatut universul printre mangaierile tale si ti-am alungat tristetea sarbatorilor de unul singur de pana acum. Ochii mei au deslusit misterul, caci albul imaculat al ninsorii tale mi-a limpezit sufletul. Ma simt luminata de zapada cazuta din belsug si in jurul meu e atat de multa liniste, e pace, esti tu si mi-e bine.
Mi-e bine si stiu ca stii ca asta simt langa tine. Stiam ca venirea e spre tine atunci cand dintre stele, surorile mele, am coborat pe pamant. Stiam ca dupa tristete si suferinta mi-e pregatita regasirea. Si vindecarea ne-a fost data, unul prin altul. Ce minune ca s-a deschis iarasi o poarta spre acasa! Drag suflet ce ma ningi din abundenta, nu stiu cum ai stiut ca am puterea de a face bine si mai ales ca mi-e credinta vie... Ce stiu e ca de cand mi-ai patruns in suflet ingerii mi-au aratat ca harul ti-e de vindecator. Ce acolo, acasa, a fost scris cu atat de multa vreme inainte de a lasa zapada sa ne acopere si sa ne vindece cu puterea ei alba nu poate fi decat minunat... Ma ningi si pentru asta te rog lasa-ma sa-ti fiu colinda. Doar astfel traieste marea bucurie a iubirii ce ne leaga pe amandoi...

Lectia fulgilor de nea

Nu sunt lacrimi, chiar daca le-ai vazut des la mine.

Nu sunt rezultatul nici unei dureri picaturile ce atarna greu de genele mele si nu vor cu nici un chip sa se desprinda. Sunt fulgi de nea ce s-au topit caci te-au vazut pe tine in ochii mei. Le-am spus ca nu pot ramane prinsi de gene, dar nu vor sa plece. Am stat cu ei asa de cand a inceput sa ninga.

Cand au vazut in ochii mei ca m-am topit in caldura imbratisarii tale de atatea ori, mi-au urmat exemplul. Dar iubirea pentru tine ma transforma in fiecare zi, ma ilumineaza si faptul ca nu-mi esti alaturi astazi, acum nu inseamna decat ca am rabdare, compasiune, tenacitate si blandete. Abia cand cerul si pamantul s-au unit in dulce imbratisare am inteles ca iubirea inseamna linia orizontului, echilibrul ce tine talerele in perfect balans. Respectandu-ti lipsurile mi-am respectat calitatile si invers. Am devenit om, suflet drag, datorita tie, caci inima mea a ramas expusa privirii fulgilor de nea si urmarea afost atasamentul lor fata de mine. Ce simt ei pentru mine este aidoma a ceea ce nutresc eu pentru tine. Un sentiment neconditionat ce curge firesc si liber. Ceva ce este pur si simplu. Nu esti fizic aici, dar te simt asa cum nu credeam ca se poate si totul pentru ca ne sunt gandurile unite in cea mai frumoasa spirala a iubirii. Esti mereu cu mine, uneori este suficient sa-mi indrept doar pentru o clipa atentia spre tine si-ti simt caldura cum ma invadeaza. Este o recunoastere de la fiinta la fiinta, de la spirit la spirit. Linia orizontului e cel mai bun loc pentru a acumula tot ce avem nevoie sa stim. Si tu esti muchia cutitului care sunt si datorita tie nu mai sunt vulnerabila. Fragilitatea mea imi aduce siguranta, caci doar asa am devenit mai treaza si mai vie.

Fulgii topiti se bucurau de clipele petrecute privindu-te pe tine in ochii mei, erau ca niste copii care inalta zmee pe cerul senin pentru prima data si ma uimea fara incetare fericirea lor. Incet, genele mele s-au indoit tot mai mult sub greutatea picaturilor de fulgi de nea pana cand acestia au alunecat singuri, fara ca eu sa fi facut ceva. Am ramas o vreme surprinsa si tulburata de caderea lor si am invatat de la ei o lectie importanta. Chiar daca ai alunecat si tu pe genele mele si esti pentru moment departe am invatat sa ma bucur de prezent continuu caci in ochii mei caldura imbratisarii tale traieste si e atat de vie.

Carnavalul timpului

Cel mai bun razboinic este acela care nu trebuie sa-si foloseasca niciodata sabia. Este un adevar. Nu este nimic neclar in aceste cuvinte. Devii mai bun atunci cand accepti ca orice ti se intampla are rostul de a te face mai puternic. Doar prin durere si obstacole gasesti in tine resurse care sa te scoata la lumina. Doar astfel te descoperi pe tine, cel ce inca traiesti sub coaja tare. Esti aidoma nucilor, trebuie sa fii spart ca sa ti se vada adevarata lumina pe care o porti in interior. Te descoperi pe tine, cel adevarat, numai atunci cand iti simti inima. Tot ce te doare iti arata ca traiesti. Mi-a trebuit multa inima deschisa a curaj ca sa aduc la lumina tot ce ma durea. A fost bine pentru ca as fi ramas astfel cu masca disperarii la mine, iar carnavalul timpului se apropia. Trebuia sa fiu eu insami. Mi-am dat voie sa fiu blanda cu mine, mi-am oferit spatiu si am stat de vorba cu mine mai mult. Cand m-am cunoscut mai bine am inceput chiar sa ma plac mai mult. Mi-am dat seama ca in focul iubirii trebuie sa arda tot ce e confuz, necopt. Pe masura ce flacara iubirii creste in intensitate am aruncat in ea conditionari, confuzii si temeri. Astfel am inteles ca iubirea e calea si calea este rostul. Viata nu se termina prin moarte, calatoria inseamna totul desi pare putin.

Cu lumea-n palme

Miroase a vin fiert cu scortisoara si coji de portocale la tine acasa si eu catre acolo ma indrept.
Miroase a lumina si a astru ce da pe afara de iubire.
A tine miroase si eu catre acolo ma indrept.
Nu am cum rataci calea, caci ma duc de mana copacii  si florile de gheata de la fereastra ta imi canta miraculos calauzindu-mi pasii.
Mi-e bine gandind ca drumul catre tine e cand abrupt, cand lin, cand dureros, cand vindecator si linistit.
Nu e rost de alegere nefasta aici. Pe tine te-a simtit floarea mea de pe crestele inalte ale inimii mele, acolo unde ai reusit sa ajungi cu muzica ta. Mi-ai tot inganat-o la ureche seara de seara pana cand n-am mai putut respira fara ea. Mi-am dus de nas inima o vreme, dar atunci cand ai venit nu a mai rezistat si a inflorit. Si zambetul a fost cadoul tau. Zambesc si acum la amintirea acestui gand. S-a albastrit o casa intr-o noapte rascolita de furtuna si mirosea a vin si a tine si-a iubire si cred ca si a fiinta care sunt mai mirosea. Si am rasfoit atatea carti, am scris ceva sonete, de tine mi-ai cantat si asa de calmi in dimineata am intrat. Poate ca a trecut vreme de atunci, sau poate nu. Poate ca am plans crezand ca nu am timp cu tine, sau poate nu. Poate ca am vrut sa stau mai mult cu tine. Sigur ca am vrut. Dar abia astazi, acum la cea dintai zapada de lumina am inteles ca am tot timpul din lume in timp ce catre tine ma indrept. Si casa imi zambeste de la departare, o vad, e mica, dar plina de caldura. Si in suava inserare de dinainte de Craciun te vad in pragul casei cu bratele deschise si-ti multumesc ca mi-ai dat darul de-a cuprinde in palme lumea iubindu-te, iubindu-ma, iubindu-ne...

Purpura-nserarii

Vor spune toti: "Sunt niste trandafiri. Ce tot le schimbi apa? Vor muri oricum!"
Dar ce stiu ei?
Sunt florile pe care mi le-ai daruit dupa ce furtuna a rupt totul in calea ei, iar furia picaturilor de ploaie le-a sfasiat petalele. Sunt trandafirii pe care i-ai adunat cu grija in purpura-nserarii si mi i-ai asezat in palme sa veghez asupra lor.
Pesemne bunatatea mea i-a ocrotit caci de atunci in glastra mea ei s-au intors acasa. Imi impartasesc zilnic din amintirile lor, iar eu imi beau cafeaua cu ei. Mi-e bine si le este bine astfel. Asa de buni prieteni suntem incat atunci cand vine cineva incep sa cante si tuturor li se descreteste fruntea plina de ceata adunata de pe drum. Unii zambesc, altii rad, unii ma iau in ras, altii ma incurajeaza. E drept, cei care stiu adevarul sunt putini la numar. Si trandafirilor mei le place slujba de duminica dimineata, asa ca le deschid fereastra larg sa fie multumiti. Ma inconjoara cu iubire si ma apara, sa stii. Au ei metoda lor straveche ce inca functioneaza. Pe ultima vizitatoare au intepat-o mai mult decat a facut-o ea.  Si daca ai stii ce magie mi-e viata de cand mi i-ai daruit, cate povesti nu-mi spun in clipa adormirii! De la ei am aflat ca s-au nascut din spinii ce sufletul mi-au ranit in alte vieti. Ca au inmugurit in primavara acestei vieti pentru mine si ca tu erai menit sa mi-i daruiesti. De-ai stii cat imi vorbesc de tine, de caldura mainilor tale! Si ei o cunosc la fel de bine ca mine. Si ei iti stiu sufletul caci te-au privit in ochii cand i-ai adunat de pe jos. Si ei te iubesc... Si stii, de cand asculta la radio ca iarna vine sunt asa de bucurosi. Nu am inteles de ce, dar mi-a spus singurul roz dintre ei. Iarna e cea care are puterea sa curete, sa vindece si sa ii faca pe oameni sa se trezeasca din somnul lor de milenii. Doar iarna cu fulgii ei de nea are dezlegarea aceasta. Si cum vremea se apropie, iar aceasta este ultima dintre ierni din rastimpul acordat de EL trezirea e aproape. La uimirea ce se citea pe fata mea, rozul mi-a spus ca eu sunt binecuvantata deja. Sunt treaza si se pare ca si tu la fel. Pasii nostri sunt vegheati, ne sunt rostuite fapte si izbanzi, suntem amandoi lumina si chiar daca esti pe drum, tu vei veni caci iti este dat sa aduci liniste acolo unde nu a fost niciodata. Asa am inteles de ce tu nu ai gasit-o niciodata, dragul meu. Pentru ca linistea esti tu insuti. Trebuie sa te respiri o clipa si ai sa intelegi ca esti ceea ce ti-ai dorit o viata.
Si trandafirii de la tine mi-au deslusit din cartea vietii multe taine. Raspunsuri mi-au dat in timp ce eu dormeam si am invatat astfel sa nu mai dorm, ci doar sa raman in stare de veghe.
Din vrajba acestei lumi ce dispare am ramas doar cu binele din mine, cu lumina ce lumineaza totul in jur, cu iubirea pe care o daruiesc si cu linistea primita de la tine. E mult, e putin? Ce stiu cu certitudine e ca sunt putin dintr-un putin si imi ajunge. Cu tine alaturi alcatuiesc un intreg si cu sufletele de lumina ce ne impletim de ceva vreme ridicam pamantul la vibratia pe care ne-o cere de mult. E vremea impletirii, a spiralei vesniciei iubirii si a vietii, a vietii adevarate pe care trandafirii daruiti de tine in purpura-nserarii, cand furtuna s-a oprit din nebunia ei mi-au daruit-o in asteptarea ta...

Ziua marii treceri

De verde iti este speranta, te rog sa nu cobori!
Eu simt doar alb si sunt chiar langa tine.
Pe o balanta din aur ne cantarim impreuna menirea si asteptam ziua marii treceri. Mai trebuie doar sa ninga.
Dar mai inainte trebuie sa treaca focul peste noi.
Va arde tot ce e neclar si indecis, va curata minciuna si durerea, va stapani deplin inversunarea, ura, razbunarea. Focul trebuie sa vindece tot ce este ranit, trebuie sa lase mahnirile sa iasa la lumina, sa arda blestemele aruncate la manie si sa alunge temeri si regrete.
Dar nu putem echilibra balanta din aur pana cand nu se trezesc si ceilalti, deci trebuie sa asteptam ca ei sa-si arda degetele atunci cand focul va veni. Doar astfel vor intelege ca relatiile nefolositoare trebuie indepartate si ca tot ce este rau cu adevarat nu poate patrunde dincolo de poarta marii treceri. E marea bucurie a unimii, intrepatrunderea razelor de lumina dintre noi. O panza de paianjen imensa ce nu poate fi rupta, nu poate fi distrusa, caci e numai iubire fara limite, bunatate, candoare, credinta desavarsita si lumina, atat de multa lumina. In ziua in care zapada va cadea fulgii vor echilibra balanta, iar noi vom aduna semintele pe care altii nu le-au vrut. Vom aseza in pamantul fertil din sufletele de lumina ce ne sunt aproape si lanuri pline de rod vor da culoare universului ce asteapta sa-l atingem.
Suflet bun, prieten drag, frate al meu, deci nu cobori de verde ti-e speranta, caci eu sunt alb si sunt chiar langa tine.

Iubire muta

Sigur ca-ti voi spune tot ce simt...
Sigur ca-ti  inteleg dorinta de a stii daca iubirea mea pentru tine e adevarata.
Sigur ca astepti un raspuns de la mine, sigur ca stiu ca te hranesti cu vorbele mele.
Sigur ca stiu, sigur ca simt, sigur ca stiu ca te cuprinde tristetea cand nu sunt langa tine...
Dar iubirea mea e muta... A amutit la vederea ta...
Dar nu am stiut ca iubirea poate avea atat de multa candoare...
Nu am stiut ca muzica unui suflet poate suna atat de cristalin.
Nu am stiut ca pasii se pot potrivi atat de perfect intr-un dans.
Nu am stiut ca toate gandurile imi pot fi acaparate astfel.
Nu m-am simtit mai bine de atat ca atunci cand mana ta a atins-o pe a mea. Nu am mirosit trandafirii parca niciodata pana cand i-am primit de la tine. Nu stiam ca soarta poate fi aleasa. Nu stiam ca imi poate fi atat de dor de tine. Nu stiam ca poti fugi atat de departe de mine.
Nu stiam ca te pot astepta atat. Nu stiam ca am atat de multa nevoie de tine. Nu stiam ca pot ramane treaza doar ca sa vad cand vii. Nu stiam ca pot fi completa intalnindu-te pe tine.
Suflet drag, stiu acum atat de multe... Dar iubirea mea e muta de uimire ca ai aparut sa-mi fii calauza.
Dar stiu ca e iubire adevarata ce simt. E infinita, e neconditionata, e reala si mai ales... e muta.
Din cele sapte cicluri de lumina, doua s-au implinit... Si stiu ca unul dintre ele ti-e cu mine, mi-ai spus, o simt, deci stiu si te astept... Cantand muzica ta desi iubirea mea e muta!

Masa tacerii mele

Am iesit din toamna pe luntrea veche a tacerii mele din care inainte vreme timpul isi croise masa.
In cercuri mari m-am inaltat si de acolo am privit coama de lemn a scaunelor ce asteptau tacand la randu-le. Presimitiri de vreme buna imi racoreau palmele pregatindu-ma astfel pentru iarna ce intra in semicercul unde stapana eram eu. Decorul era luminat de zilele senine dinlauntrul meu si chiar daca nu rosteam nici un cuvant, curcubeul descria in locul meu caruselul magic al mesei rotunde a tacerii... Dar descrierea lui nu avea cuvinte, ci iarba, vant, pietre albe, nume de oameni care au plecat demult, lumina, tipete netipate si nelacrimi... Calea mea a fost visata de luna si arcul peste timp l-am aruncat avand sageata inmuiata in iubirea pentru tine...
La masa tacerii mele te invit si-ti astern o fata de masa alba cu ore ce curg doar in ritmul meu, asa ca nu vei intarzia la cina niciodata...
La masa tacerii mele iti asez scrumiera din argintul glontului ce te-a atins in alta viata, pe care l-am pastrat atunci cand te-am vindecat de rana lui. Fumeaza linistit! Aici vantul indeparteaza raul imediat si nimeni nu te poate gasi.
La masa tacerii mele, din framantata mea fiinta iti voi rupe bucati aburinde si ti le voi oferi cu putina sare alaturi... La masa tacerii mele voi chema porumbeii sa culeaga semintele urii celor ce nu inteleg limbajul florilor.
La masa tacerii mele chem talmacii sa traduca pentru cei neinitiati in tainele firului alb, al iubirii.
La masa tacerii mele vei sta pe scaunul care sunt cu spatele spre timpul care curge in ritmul celor de dincolo de noi, al celor din alta dimensiune ca a noastra...
La masa tacerii mele vei gasi in piatra daltuit de lacrimile planse de mine numele tau drag... Si da, e multa vreme de cand te astept, iar masa tacerii mele a alba ca si panza corabiei cu care te-ai intors acasa, suflet drag!

Retrasa intr-o stea

Aduna vantul din lacrimile mele si le poarta acolo unde seceta face ravagii, asa ca iubitul meu, nu-ti face griji!
Curg lacrimi de dorul tau si ele inseamna apa pentru cei insetati.
Pe malul marii unde trupul meu se contopeste cu albastrul ei, cai albi si liberi trec pe langa durerea mea. Spre cer isi inalta ochii si intind spre mare gaturile demne si astfel peste mine curge necontenit iubire.
Iarba uscata peste care iarna a inghetat roua se lasa cotropita de ciutele padurii, stiind ca jertfa ei insemna hrana pentru ele. Astfel, inteleg si eu ca nimic nu este lasat la intamplare, dragul meu, nici macar singuratica mea suflare in cornul zeitei ce vaneaza fara teama prin imprejurimi...
Nu te mai strig, caci acolo unde esti glasul meu nu poate patrunde!
Nu te mai caut, vei veni atunci cand vei fi pregatit sa vii!
Nu incerc sa te mai vad cu mintea, caci va veni curand clipa in care te voi privi in ochi, direct!
Si nu ma voi clinti de la malul marii cu care ma contopesc in albastru!
Nu voi disparea din drumul cailor albi ce-si striga libertatea pe nume si ma vegheaza astfel si pe mine!
Si nu am sa te uit, indiferent cat de mult ti-ai dori!
Nu vreau sa mai stiu nimic in afara de clipa in care durerea mea se va topi la lumina zilei in care mana ta pe mana mea se va opri!
Si nu voi mai rosti o vorba, nu voi mai scrie niciodata vreun cuvant!
Pecetea tacerii gura mea o poarta si viata mea retrasa e-ntr-o stea...

Biruinta prin sange

Padurea ardea, iar copacii inalti duceau flacarile pana aproape de Ceruri. 
Spiritele Focului dansau dezlantuite, cuprinse de nebunie. Nimeni in afara de EL nu le putea opri. Sunt  blande aceste spirite cand focul arde in vatra, dar de nestavilit atunci cand sunt libere sa-si faca de cap. Dansul are febra lui si numai ele ard cand sunt cuprinse de ea, doar ele uita cine sunt atunci si nu se mai pot opri. Distrug totul in cale, preschimband totul in fum si cenusa. 

Muntele isi plangea copacii cazuti in lupta.

Erau  flacari peste tot si rani deschise ii frangeau sufletul tulburat. Nestiut, focul isi luase jertfa cu mana lui si lasase muntele fara copaci care sa-l apere. In vremuri de demult, ploaia  si roua cãdeau  asupra muntelui, facandu-l infloritor, acum  insa  frumusetea lui se stingea ca si cum un blestem ar fi cazut din cer... sau de pe pamant...

De la inaltimea lui altadata puteai privi tot ce era in jur cu deplina bucurie si zambet. 

Rana pasilor de om il durea acum... Ca sa-l poata cunoaste s-a apropiat de el, iar acesta l-a ranit de fiecare data. Copacii lui au devenit lemn de corabii, numai bun de ars in vetre. 

Pietrele lui au devenit morminte si sufletele lor abia mai palpaie nestiute de nimeni in casele construite de ei. Animalele lui au fost vanate si urmarite in toate ungherele numai pentru carne si piele pentru vesminte. Nu mai cerea nimeni voie, nu mai era nimeni recunoscator, nu mai intreba nimeni de are trebuinta de ele sau nu... 

Muntele era mai trist ca oricand si asa despuiat si ars

Padurea era mai incalcita si aiurita ca oricand. 

Un preot tanar se rugase pentru ea la marginea ei. 

Privea neputincios la vietile pierdute, la flacarile ce cuprindeau din ce in ce mai mult padurea. Nu-si amintea cata vreme se rugase astfel, dar sufletul i se inaltase deasupra padurii vazand astfel necuprinsul nemuririi. Atunci, in acea clipa se reintoarse la viata din rugaciunea lui, caci desi murise, acum se simtea mai viu. Mai viu ca niciodata. Stia ca exista biruinta prin sange. Padurea, el si ingerii stiau ca astfel se curatase locul sfant de lighioane si demoni, iar in scurta vreme din cenusa totul va reinnoi. Mladite noi vor aparea si o noua viata va incepe. 

Intreg pamantul va trece printr-o curatare, caci raul trebuie sa fie alungat. 

Si doar iubirea si lumina vor trece prin sfanta mare Poarta a Trecerii...

De acum padurea stia cine biruise. Chiar daca platise un pret mare, viata revenea....

Vindecatoare cuvinte

M-a napadit tristetea in seara aceasta in care tot ce e albastru inseamna ceva! Sau altceva.

Mi-e sufletul golit, pentru prima data dupa multa vreme. 

Prea plin de neintelesuri si de framantari, de dorinte ce nu vor fi nicicand aduse la lumina si de lacrimi mi-e chipul brazdat.

As vrea sa parasesc la randu-mi ograda casei mele si sa plec in desert, sa las luna sa apuna de multe ori inainte sa revin, dar lumina nu-mi da voie... Trebuie sa raman aici, unde suflete mai ranite decat al meu au nevoie de mine. Si astfel, desi sufletul meu rupt in mii de fasii, continuu sa zambesc celor ce au nevoie, continuu sa aduc bucurie pe chipul copiilor ce-mi mangaie obrazul. Ma simt golita, pradata de iubirea pe care o port si ceasul meu continua sa ticaie doar in ritmul meu, sa sune la ore doar de mine stiute. Lumanarile aprinse in noaptea aceasta in care luna se innoieste imi spun povestea ploii care se loveste de acoperisuri. Sunt lacrimile cuiva care plange si care ajung la mine astfel. Candva as fi spus ca spala praful de pe frunze, dar acum altfel stau lucrurile. Nu mai sunt frunze sa fie spalate, nu mai este nici macar praf acum. 

Desi mi-e rana deschisa inima, strang toata roua pe care o au vindecatoarele mele cuvinte spre a o trimite acelui suflet care plange atat de departe. In noaptea aceasta in care rug aprins mi-e tristetea mainile mele ating cu grija cele patru puncte cardinale. Cu toata iubirea-mi pe care o credeam secatuita trimit benefic somn de vindecare acelui suflet ce-si asaza capul in poala mea. Aparat de gandurile mele nerostite, aude rugaciunea-mi pentru el... Ii multumesc acelui suflet ca mi-a plans in brate, caci astfel mi-am dat seama ca trebuie sa accept ca soarta-mi nu-mi apartine, caci sunt a LUI. Mi-a dat sansa sa vindec suflete, deci asta voi face, chiar daca nu-mi este harazita iubirea. Multumesc astfel fiecaruia din viata mea chiar daca este pentru o clipa, un anotimp sau pentru totdeauna.

VIS DE SAMBATA

Lupta pentru nimic...
Pentru nimic altceva decat iubirea la care visa de cand viata ii fusese suflata in carne pe pamant...
Intotdeauna isi spunea ca in urmatoarea zi o va gasi. Acel maine era mereu indepartat.
Un vis al unei zi de sambata l-a trezit. O calauza anume trimisa pentru el i-a daruit o sabie mai alba ca zapada care incepea sa se astearna peste pamant intru curatare eterna a acelui pacat de demult. Sabia avea numele celei ce-i era sortita si avea sa lumineze atunci cand ea ii va fi in preajma... cand el va rosti acel nume legatura din cer va fi legata si pe pamant. Calauza nu i-l spuse sau el nu l-a inteles bine, sau a fost doar o soapta pe care vantul a dus-o mai departe...
Visul i se sfarsi brusc. Furtuna de afara il trezi, fulgi de zapada veseli ii dansau la fereastra micuta si un chip ii aparu si-i disparu nelasandu-l sa-i vada mai bine trasaturile. Stia ca fulgii de nea incercasera sa-l ajute, insa visul il tulburase si nu reusi sa le urmeze indiciul. Nenumarate zile se stradui sa recompuna chipul, dar nu reusea decat sa spulbere zapada si nimic mai mult.  Ce uitase cu desavarsire era faptul ca sabia primita era ascunsa in paiele unde dormise in acea sambata binecuvantata...
Zi dupa zi, noapte dupa noapte sufletul ii era ca-ntr-o cusca, nestiind daca o va gasi vreodata, straduindu-se sa recompuna la nesfarsit un chip, trecand prin disperare, tristete si cel mai nevrednic chin...
Lumea i se stranse, iar padurea pe care o simtise de atatea ori aproape nu-l mai lasa s-o calce. Auzea noaptea lupii cum urlau la luna si-i zgariau usa ferecata, serpii ii ieseau mereu inainte ca si cum ar fi vrut sa-i spuna ceva, iar vulturii ii aruncau din cer ramasite de paie, doar, doar isi va aduce aminte de sabie. Insa uitarea se asternuse puternic peste mintea si tulburatul sau suflet...
Despre boala lui sufleteasca se auzi pana departe... Padurea purta povestea pe varfurile brazilor si astfel curgatorul verde lasa vantul sa depene firul acesteia oamenilor si celorlalte fiinte ale pamantului.
Un copac batran al celei mai indepartate paduri al carei nume si-l aducea aminte doar Calauza ce-i aparuse baiatului in vis lasa o lacrima sa-i scape, iar fata lui il intreba de ce. Batranul copac lasa lacrima ce mirosea a rasina sa spuna povestea, iar fata, care avea un har aparte, primit intr-o noapte de sambata de la o Calauza ce purta o roba albastru inchis, isi mangaie parintele ranit de o asa durere.
Stia ca harul ei era vindecator si hotari sa-l caute pe baiat si sa-l aduca in lumina...
Fiecare pas spre el albastrea sabia ce dormea in paiele patului. Norii de pe cer se dadeau la o parte din calea ei si drumul ei era calauzit de ingerii ce asteptau ca numele ei sa fie rostit...
La marginea padurii lui ea se opri. Un baiat ii bara drumul. Somnul ii inchidea ochii si nu-l lasa sa mai simta nimic, iar vise nu mai avea de ceva vreme. Fata il ruga sa o lase sa treaca pentru ca avea de vindecat un suflet, insa baiatul nu auzea nimic.Un mic pui de lup ce din culcus fugise fara sa fie vazut de mama lui o tragea cu coltii de rochie. Fata il lua in brate si-l intreba ce se intampla, iar micul lup ii rosti numele baiatului si-i dezvalui ca acela din fata ei era bolnavul. Cu grija il duse fata inapoi la mama lui pe micul lup, iar aceasta il ierta pentru ca facuse o fapta buna si-si recunoscu greseala.
Culese plante sub scanteierea lunii frumoasa fata, le spala in ploaia de stele si chema hallele sa sufle vindecare si lumina in ele, cu ganduri bune isi rosti descantecul si astepta clipa potrivita.
Il ridica de subsuori pe baiatul adormit si ruga raul sa-l curete de rele. Apoi, pe fruntea lui prisnite aseza cu grija unei mame care incearca sa alunge febra copilului bolnav.
Calauza din visul ei il duse in spate pana in patul cu paie, unde sabia astepta cuminte sa fie descoperita.
Acolo, intreaga lui faptura se lupta sa revina la viata. Si deodata isi auzi numele rostit de o voce pe care nu o mai auzise. Raspunse imediat, fara se se poata impotrivi chemarii... Deschise ochii si chipul pe care fulgii de nea i-l desenasera candva ii zambi. Zambi la randul lui, nevenindu-i sa creada.
Era ea si el dormea de atat de multa vreme.
De unde ii putea cunoaste numele? Rifas il strigase, nu i se paru...
Fata ii magaie parul si fruntea, fericita sa-l vada revenit in simtiri. Lasa plantele la vedere si stiind ca misiunea ei era de acum sfarsita inchise usa in urma ei in timp ce Rifas atipi din nou, de data aeceasta somnul vindecarii complete.
Un fulger trecu prin visul baiatului si mana lui se inclesta pe sabia ce-i stralucea atat de tare dintre paie.
La marginea padurii fata se pregatea sa treaca raul, dar o mana ii atinse umarul incet.
- Sipal, de ce te grabesti sa pleci? Nu stii ca esti sortita celui ce-ti stie numele si a carui sabie straluceste atunci cand esti langa el?
Uimirea fetei era intrecuta doar de stralucirea sabiei ce orbea totul in jur. I se rostise numele si sabia era extaziata... Spirala in care cele doua vise de sambata se impleteau spre vesnicie se ridica la cer...
Pamantul trecea in alta dimensiune datorita iubirii sabiei ce unise prin taisul ei stralucitor intregul unui suflet ce in doua parti egale fusese divizat la inceputul lumii. Si sabia isi purta stralucirea pe cerul plin de stele vii. Calauza isi indeplinise misiunea si-i statea alaturi. Astfel si sabia, si Calauza ei pot veni in visul de sambata al oricaruia dintre cei ce viseaza la reintregirea sufletului intreg...
Dorinta si credinta sunt de-o parte, de cealalta iubirea adevarata si gandul pur...

Suflete paralele

Pe calea ce duce la poarta de lumina nimic nu mai este la fel ca inainte vreme.
Chiar pasii celor ce indraznesc sa se indrepte spre ea sunt moi, iar talpile parca se topesc in pamantul ce se straduie sa nu-i inghita.
Unii se opresc la jumatatea drumului, altii dupa cel dintai pas. Nu e usor, dar nimic din ce este frumos si simplu nu este astfel. Daca era floare la ureche am fi invatat rabdarea toti pe cruce...
Dar cum rabdarea este un har divin, sfarsituri trebuie sa avem cu toti de cate ori este nevoie ca sa putem incepe sa traim. 
Au fost la capatul caii spre poarta de lumina multi, au reusit sa nu ramana in afara vietii, iar astfel rabdarea le-a fost rasplatita. Au cunoscut raspunsul si intrebarea, au cunoscut iubirea. 
Pe cei mai multi i-am vazut intrand in pamant, una cu el si de acolo nu prea ii mai poate scoate cineva. Umbre intr-o lume in care nu mai curge sange si unde nici minciuna nu rodeste. Doar ochii le-au ramas pe brazda in care au intrat si de acolo incearca regrete, atat le-a mai ramas.
Sunt insa fericitele fapturi de lumina ce-si impletesc cununa din spicele culese de pe drum. Acestea au aruncat seminte inainte, iar rodul lor le-a asigurat trecerea spre poarta de lumina.
Ele merg in paralel, tinandu-se de mana si culegand cu grija fiecare samanta, fir, chiar si neghina le-am vazut luand. Am inteles ca dincolo de poarta este nevoie si de ea.
Isi iau trairile cu ele, fapturile de lumina, si trec prin poarta deschisa cu mainile amandoua de Universul ce le asteapta.
Unii dau foc acestui camp, cu gandul ca le face trecerea perfecta... dar focul desi curata si arde scoate si fiarele din pamant. Astfel, printre acestea e foarte greu sa descoperi un loc in care piciorul sa-l proptesti. 
Copiii sunt suflete inapripate ce nici nu ating pamantul in drumul catre poarta de lumina... Zborul lor este inalt si albastru si imprastie iubire din cer, iar astfel pamantul rodeste mai bogat la trecerea lor.
Si in drumul nostru spre poarta am descoperit, chiar daca ne este zdrelita carnea de prea dese ingenuncheri, ca iubirea noastra nu se masoara in clepsidra. 
Infinitul ne-a purtat aici si ne-a vegheat pasii, iar ingerii au alungat norii de pe cer cu aripile lor. Suflete paralele suntem, iar vibratia ne este una, mai generoasa ca lumina. 
Si ninge in urma noastra, ninge adanc si curgator. Se framanta in continuare firea ramasa in dimensiunea pe care noi o parasim, se lupta impotriva a tot si toate si gandurile LUI se incearca a fi palpate...
Noi am lasat campul de lupta si in paralel am batut cuvinte la cald, potcoave de lumina am facut din ele pentru ca urmatoarele suflete paralele sa stie ca le este deschisa calea spre ascensiune. Ne-am golit mintea de ganduri aiurea si am lasat iubirea sa o umple. Din sufletele noastre ne-am facut inel si acum infinitul ne poarta pe degetul lui...infinit...

Afla despre mine unde sunt

Sa-ti spun totul!... Mai bine afla despre mine unde sunt...
Sa-ti spun ca te iubesc iar?...M-am gandit de multe ori la asta.
Stiu ca vrei sa simti tot ce simt, stiu ca vrei sa stii daca iubirea dintre noi este reala.
Raspunsul meu pentru tine este simplu.
Te vreau de partea mea si las firimituri pe drumul spre mine, sa stii unde ma gasesti atunci cand noaptea mare va veni...
Voi fi peste un rau care va curata totul, chiar si tu de-l vei trece vei fi spalat de tot ce e rau...
Voi fi acolo unde blestemul florilor culese din iubire ma va lasa sa repar ruptura si mai ales s-o vindec.
Voi fi in casuta la capatul padurii unde Mica faptura asemanatoare tie te va aduce de mana pentru ca imi cunoaste inima mai bine decat o cunosti tu... Stie ca te iubesc mai mult decat iubeste culoarea sa se astearna pe panza, mai mult decat isi iubeste marea tarmul pe care il mangaie in fiecare zi.
Mica faptura asemanatoare tie stie ca pe lume va veni si el si ca-i va fi frate, iar visul pe care iarna acum il plasmuieste pentru ca amintirea lui sa ma trezeasca astazi cuprinde viata mea in bratele lui puternice.
Protectia lui imi da stabilitate si atunci cand vei veni copacii padurii langa care te astept te vor ascunde de intunericul ce te urmeaza pas cu pas...
Voi lumina pentru tine, iubitul meu! Voi veghea sa vii acasa drept, asa cum ti-ai luat ramas bun cand ai plecat. Si pietrele albe de la hotarul podului peste raul care curata suflete iti vor sopti despre iubirea mea.
Si podul pe care ingerii l-au construit din gandurile mele pentru tine te va intampina bucuros sa vada ca nu m-ai uitat.
Deci, ce sa-ti spun mai intai? Ce nu stii? Ce nu intelegi?
Mai bine afla despre mine unde sunt...
Sa-ti spun tot ce simt pentru tine!
Simti nevoia sa afli daca puritatea iubirii pentru tine ce musteste din fiinta mea este adevarata.
Nu stiam ca iubirea poate fi atat de curata pana la tine.
Muzica inimii tale mi-a inaltat sufletul pana la cer si dincolo de el. Ochii tai, cum sa-ti descriu oglindirea mea in adancul lor?! Mainile tale, cum sa-ti descriu topirea mea in caldura lor?! Gura ta? Mai bine as chema albinele sa culeaga nectarul din ea pentru ca mierea lor sa fie cea mai dulce... Trupul tau, cum sa descriu perfecta potrivire? Sufletul tau, calatorul meu suflet, m-am recunoscut, eu sunt... In al meu suflet te recunosti si tu...
Cand intunericul va trece, iar zapada ce a curatat totul se va topi, ceea ce suflet se numeste ca suntem va fi cea mai luminoasa stea de pe cerul LUI...
Acum ma bucur ca nu mai trebuie sa afli unde sunt caci m-ai gasit...

Marea iubirii lunii pline de tine

Am vrut sa intru in fiinta-mi, aveam aceasta nestapanita dorinta, stiam ca inlauntru sunt raspunsuri.
Stiam ca acolo esti si tu.
Astfel, am inceput sa ma iubesc.
M-am acceptat asa cum eram de fapt.
Trupul meu s-a scaldat intr-o luna plina de tine si implinirea curgea peste ranile trecutului. Pentru o clipa am fost orbita de lumina ce tasnea din fiinta mea, dar bucuria de a descoperi cine sunt mi-a inversat polii cu blandete. Timpul e mai scurt de acum, se scrie singur cu gandurile mele. Nu-mi mai inec amarul stand pe loc. In afara prejudecatilor, in afara granitelor impuse de neoameni simt ca fiecare parte din mine vrea sa plece acasa si-si aminteste de originea stelara explodand in curcubee de dincolo de tine si de mine. Trec pragul viitorului zilnic, caci port cheia de lumina la mana, la gat si pe inelarul de la mana dreapta. Viata este un dar. La fel este si carnea, trebuie doar sa intelegi pe deplin ca tot ce este simplu este frumos.
Aerul pe care il respiram este un dar. Un dar de pret suntem si noi, iar sufletele din viata noastra sunt atrase de lumina pe care noi o daruim la fiecare pas.
Nimic nu este intamplator. Iubesc ceea ce gandurile mele creeaza si toti cei pe care-i port in suflet au aceasta amprenta a iubirii mele. Timpul nu asteapta pe nimeni, dar asteapta pamantul. Asa ca pasesc zilnic in cuvintele iubirii tale, stiind ca este mai mult decat reala.
Sunt in afara fricii, sunt marea in care am inotat iubindu-te pe tine. Iubirea lunii tale pline. Ating Universul atingandu-te pe tine. Iubesc totul in jurul meu si astfel iti spun tie totul. Viata mea ma lumineaza.
Sunt fericita de prezenta ta in mine.
Nu exista coincidente.
Nu exista greseli.
Si mai ales nu exista pacate.
Intregul Univers are nevoie de noi.
Nu mai tanjesc dupa tine, pentru ca esti deja al meu.
Nu te doresc, pentru ca esti in mine, sunt una cu tine.
Te traiesc, suflet drag! Simplu.
Iti permit sa respiri prin mine la fel cum eu respir prin tine.
Viata mea sunt eu, fara regrete, durere sau furie.
Asist la un spectacol fabulos, am un rol pe scena aceasta divina, tu il ai pe-al tau.
Fericita II multumesc ca m-a lasat sa vin acum, in vremea ascensiunii... a Caii catre casa. Si tot ce pot face este sa daruiesc IUBIREA LUI... inotand in marea care sunt a lunii pline de tine...

Albastrul negasit

Pe strada luminata de felinare colorate, Albastrul inca negasit se plimba trist si singuratic.
Nu intelegea de ce inca nimeni nu combina culorile in asa fel incat sa fie descoperit si el. Trecatorii innebuniti de griji nocturne il impingeau cateodata, dar amaraciunea nu-l lasa sa se revolte.
Albastrul negasit atingea ziduri ce-si pierdusera vocea inainte vreme, cand menestrelii se sprijinisera de ele, iar glasul acestora isi veni in fire...
La atingerea Albastrului negasit, felinarele incepeau sa cante si ele, iar acesta le privea cu uimire.
Nu intelegea de ce atingerea lui devenea cantec, de ce pana si iedera inca verde de pe casele cetatii altadata pline de eroi isi unduia trupul in ritmuri fara noima, pe versuri doar de ea stiute. O floare uitata intr-o glastra la cea mai inalta fereastra a cetatii peste care iarna voia sa se astearna in curand il privea pe Albastrul negasit cu fruntea plina de intrebari la care raspunsuri nu mai erau de la ultima frunza gasita de Stapan.
Lumea parea sa se invarta de acum in jurul Albastrului inca negasit, iar Floarea de la cea mai inalta fereastra a cetatii canta desi nu fusese atinsa. Cantecul ei ajunse pana la Stapan si uimirea acestuia nu contenea, caci Floarea cunoscuse doar tristetea pana atunci. Nici culoare nu avea, sarmana floare, ceea ce indurerase inima Stapanului.
Cantecul pe care il canta vindeca inima Stapanului, iar Floarea capata o tenta usoara de culoare nemaivazuta pana atunci... Dar Albastrul negasit trecu fara sa stie ce minune se petrecea deasupra lui.
Floarea isi pierdu culoarea iarasi, iar Stapanul redeveni trist...
Pentru ca nu fusese atinsa de Albastrul negasit, nu reusea sa-si pastreze cantecul inimii intact.
Fascinat de ce se intamplase, Stapanul anunta supusii ca la cetate va avea loc intalnirea menestrelilor din intregul tinut. Voia sa gaseasca acel ceva ce-i colorase Floarea din fereastra cea mai inalta a cetatii...
Si vestea ajunse departe, peste toate tinuturile unde menestrelii isi trimiteau slova si cantul...
Pe rand veneau la cetate, unde poarta era intredeschisa, semn ca sunt oaspeti asteptati...
Floarea era aceeasi, nimic nu o facea sa respire, iar petalele ei erau mai palide ca oricand.
Un vant puternic ridica praful de pe drum, iar Albastrul negasit intra in piata cetatii unde se intreceau cei mai iubiti artisti ale acelor vremuri...
Se intreba doar ce-i cu atat de multa lume. Era tot trist... Tot negasit era.
In dreptul ferestrei unde Floarea transpira durere si dor, Albastrul negasit se opri tacut. Simtea o usoara vibratie la care inima lui raspundea. Era uimit. Ce se intampla? Usor, Floarea privi cu ultimele puteri in mica piata. Albastrul negasit o privea cu ochii ce purtau cel mai nebunesc semn de intrebare si astfel raspunsul veni pe buzele Stapanului, care observase intreaga scena de la distanta.
El era rasuflarea ce colorase Floarea celei mai inalte ferestre din cetatea lui.
O mana puternica il prinse pe Albastrul ce primi intrebarea in suflet, iar raspunsul inlauntrul lui.
Stapanul il ruga sa atinga Floarea, iar aceasta inrourase de acum intreaga fire cu iubirea pe care albastrul i-o daruise atingand-o.
Un cantec ce avea cea mai frumoasa nuanta de albastru din lume rasfira petalele de aceeasi culoare ale Florii.
Se albastrise de atat de multa iubire, iar Albastrul fusese in sfarsit gasit...

Cel mai vechi oras din lume

Mi-a fost dor sa respir petale de toamna mai tarzie ca oricand. Mi-a fost dor sa ating orasul vechi din nou, sa-l mangai din nou, sa-i culeg frunzele coapte, sa-l pieptan cu privirea... Mi-a fost dor de cainele ce m-a asteptat la poarta cetatii atat timp numai pentru ca stia ca ma voi intoarce acasa. Cavaleri de ieri calca pe urmele cavalerilor de astazi, iar atitudinea lor spune multe. Nu sunt multumiti de schimbari, nu sunt de acord cu faptul ca onaorea a disparut, nici ca iubirea e tratata cu atat dispret. Cetatea in care scriu astazi cu pana mea albastra s-a scuturat de frunzele pe care le adunam cu cateva saptamani in urma. Acum e limpede, e mai racoare, e alba si si-a uitat curcubeul in Turnul cu ceas pentru ca indragostitii sa stie ca nu sunt singuri, ca e cineva care mai spera in iubirea lor. Cetatea in care astazi astern ganduri mi-a asternut patul chiar in mijlocul ei, mi-a uimit sufletul cu bucuria cu care si-a amintit de mine, mi-a impartasit soapta unei dimineti in care vantul mi-a spus ca ma voi intoarce...
Si m-am intors, pentru ca misiunea mea nu se incheiase. Trebuia sa scriu, trebuia sa spun povestea celui mai vechi oras din lume... Era menirea mea si de aceea pietrele albe s-au dat intr-o parte la trecerea mea...
Poate ca dezamagirea clipelor mai vechi decat orasul mi-a limpezit zborul, poate ca uitarea a fost puternica, iar iertarea a fost data fara sa fie ceruta, dar orasul cel mai vechi din lume ma priveste acum, in miez de noapte, in ochi si sunt cea mai fericita femeie din lume.
Am uitat, am iertat, am iubit, am acceptat si am vindecat ceea ce orasul cel mai vechi din lume m-a rugat...
Poarta stelara din dreptul nevinovatilor isi asteapta stapanul, iar ascensiunea este prielnica purtatorilor de lumina. Si cred in zbor, cred in iertare, cred in minuni si cred in lumina celor ce nu se dau batuti...
In cel mai vechi oras din lume, o lumanare arde la fereastra camerei in care eu scriu cuvinte cu pana mea albastra si Turnul cu ceas zambeste multumit ca iubirea nu a fost uitata. Cavalerii de astazi vor primi lumina de la cavalerii de ieri pentru ca povestea a fost scrisa, poarta dintre lumi a fost activata si astfel onoarea si iubirea vor reinvia.

TOTUL

Veniti de luati Lumina! Veniti de luati Iubire!
Si cat de simplu este sa dam lumina si iubire celor de langa noi!
Cat de simplu este sa ajuti, sa sprijini, sa vindeci, sa intelegi durerea celui care sufera, sa nu te prefaci ca ea nu exista, sa nu intorci spatele nimanui!
Ce conteaza daca acela pe care vorba ta ajuta sau vindeca are ce sa-ti ofere in schimb?
Ce conteaza daca ramai cu un gust de pelin pe buze si in suflet cand vezi ca ajutorul dat nu a fost primit cu sufletul, ci doar cu mintea?
Ce conteaza ca esti considerat ca fiind putin?
De fapt esti putin dintr-un putin care de fapt inseamna TOTUL...
Esti Iubire, esti Lumina, esti Bunatate, esti Credinta, esti Vindecare pentru ca este menirea ta sa fii astfel. Nu trebuie plata pentru ele, trebuie doar acceptare si atat...
Adevar graiesc acum, mai devreme sau mai tarziu fiecare suflet vindecat iti va trimite un gand bun sub o forma sau alta. Uneori e prea tarziu, alteori e prea devreme, dar niciodata sa nu spui niciodata...
Esti putin dintr-un putin si inseamna atat de mult...
Deci, iubeste, vindeca, fii bun, fii intelept, fii umil, fii credincios menirii tale, lumineaza sufletele ce nu au candela aprinsa, da-le din scanteia ta si va insemna ca te-ai acceptat.
Priveste-te inlauntru in fiecare clipa si daca vei zambi inseamna ca esti tu, cel care ai fost menit sa fii!

Dimineata cusuta de mine

Mi-e dor de-o dimineata din copilarie atat de tare incat as lua un ac si o ata si-as incerca s-o cos de mine.
Sa ma rafrang in ochii acelei dimineti mereu as vrea. Poata ca daca e cusuta bine va ramane langa mine.
E frig, dealul este atat de mare pentru mine, care sunt atat de mica... Sania mi-e mai mare ca ciubotele primite de la Mosul cel cu daruri, ce se pare ca nu-si mai aduce aminte ce numar port la ele. Mereu mi le aduce mai mari. Toti copiii se inghesuie cu saniile lor, iar larma lor ma ameteste. Aerul e imbacsit de fulgii ce cad in nestire, cativa mi-au intrat in gura si pe nas. Un copil ma loveste cu un bulgare mare, iar obrazul imi arde de durere. In acea dimineata am avut curajul sa urc pe sanie si sa cobor pana in vale. Nu mai stiu daca eu am impins cu picioarele sau altcineva mi-a facut vant, cert este ca drumul pana jos a fost mirific. In jurul meu era doar crivat, iar fulgii imi spuneau pe nume. Privirea brazilor era indreptata spre mine si mi-era asa de rusine, cine eram eu sa le atrag atentia! Iepuri curiosi isi ridicau urechile in semn de aprobare, ei nu ar fi avut curajul meu. Un corb ma certa ca pun frana cu picioarele, o veverita imi facea semne de incurajare, iar o vulpe roscata, dar vicleana si mult prea vorbareata incerca sa ma abata de la drum. In acea goana nebuna am apucat sa zaresc silueta unui lup alb care urmarea cu atentie tot ce se intampla pe deal. Am simtit ca se gandea la mine si ca ma proteja incet, invizibil celorlalti, de departe. I-am multumit in gand si a inteles.
Stiam ca voi atinge malul lacului, dar nu banuiam ca voi intra cu sania pe gheata. Astfel, goana mi-a luat-o oarecum razna si am ajuns in bratele unui patinator pe care-l zarisem cand urcasem pe deal. Jenata, mi-am cerut scuze, insa de lovit nu ne lovisem nici unul. Mi-am dat seama ca avea cel mai frumos zambet din lume atunci cand m-a ridicat de pe jos. Mi-a scuturat umerii de zapada si mi-a adus inapoi sania pierduta in mormanul de zapada cazuta intre timp. Grija lui m-a incurajat si l-am privit in ochi. Abia atunci am inteles ca timpul nu inseamna nimic. Era la mana mea, ca o bratara... De cate ori visez sa merg cu sania, scutur bratara si sunt acolo, pe dealul copilariei, acolo unde l-am intalnit pe el.
Si el ma asteapta de fiecare data in acelasi loc, pe gheata. Imi asteapta urcusul, imi asteapta coborarea, imi asteapta rostogolirea si ma asteapta... Zambetul lui mi-e legamant ca pot sa-l revad de cate ori vreau, iar ochii lui... Cu ei ma trezesc in fiecare dimineata cusuta de mine... Bratele lui ma inconjoara si vocea lui calda imi spune "Buna dimineata, suflet drag!" In curand vine iar zapada si amandoi asteptam ca sania noastra albastra din copilarie sa ne poarte pe aripile vantului...

Tacerea mea

Exista o clipa perfecta, mai ales atunci cand mana ta este hotarata sa rupa o floare, dar sufletul o indeamna sa faca altfel.
Exista o clipa perfecta atunci cand lasi cerul sa te mangaie spunandu-ti ca este mangaierea lui.
Exista o clipa perfecta atunci cand iarba timpului uitat de stele creste.
Exista o clipa perfecta cand te vad ca vii desi tu nu esti langa mine.
Exista o clipa perfecta atunci cand strabat universul in cautarea ta si apoi ma sting,  meteorit tacut, venind acasa.
Exista o perfectiune a clipei in care inima mea simte ca esti doar la un pas de ea.
Vocea ta ar topi trandafirul cu care te astept si el se va inrosi mai tare ca obrajii mei; privirea ta ar inlantui ce a mai ramas de inlantuit din mine; mainile tale ar cuprinde ultima lacrima ce arde la atingerea ta.
Clipe perfecte ar strabate drumul dintre mine si tine, iar norii ar disparea de atat de multa vreme de pe cer ca as uita cum e cand ploua.
Un gand de-al tau ma prinde de mana si cu el ating piatra alba de la hotarul iubirii noastre.
Si acolo, stiind ca esti departe... tac.
Tacerea mea e atat de deplina incat nici o clipa nu mai viseaza la perfectiune.
Au ales imperfectul de acum pentru ca perfectiunea nu exista.
 Dar eu stiu... Cat timp EL te-a lasat sa vii, cat timp EL ti-a indreptat pasii catre mine, cat timp ma iubesti, cat timp exist in lumina ta... perfectiunea exista.

Fereastra spre lume - The Window To The World

I believe in the number of the house I lived in as a child! I believe in the color of the little house that protected me in my childhood, in the bridge I used to climb on to discover wonders that nobody understood, in the white hand that gave me a grace which I still carry with me in the place where I have wings. I believe in the flowers my mother took care of, in the courtyard where I used to play, in the eaves in which the rain strove sometimes to fit in.
In the outlandish shoes I used to wear, in the chalk on the hot pavement that changed colors like a Morgana Girl, in the aroma of the lime tree flowers at the corner of the street, in the people that strived to look alive, although they were sleeping deeply then death...even now I hear the noise of the neighboring window opening up when their owners couldn’t breath anymore, I see the ball that I forgot to play with, sniff the Christmas cakes before they get into the oven to bake, and I moved aside the cat that purred near my ears, from the clay cup full to its top with curd milk. I strongly believe in the candle, lit by the first love. I believe in the first brush I received and whom I spread with my dream on canvas, in a discreet way. I believe in the most beautiful yellow that I obtained out of a feverish mixture.
I believe in the sunset flame over the hill where my sleigh used to hurry on purpose to exceed the snowflakes. I believe in my center of universe, I believe in my support point, I believe in the surprise of the children I teach to look in the rainbow’s colors eyes.
I believe in the shop’s window on which I used to stick my cold nose, in the light beyond the window, in the gifts received by my tall fir on Christmas. In the amethyst of your love for me and I believe in the moment I rise here…somewhere, at the end of my street, at the end of my world, at the end of the rainbow, a green window stayed close.
Beyond this window was reality, and I didn’t dream so much to open it…

Cred in numarul casei in care am locuit, copila fiind!

Cred in culoarea casutei ce ma proteja in copilarie, in podul in care urcam sa descopar minuni pe care nimeni nu le intelegea, in mana alba ce mi-a dat un har pe care-l port acolo unde am aripi.

Cred in florile pe care mama le ingrijea, in curtea casei in care ma jucam, in streasina prin care ploaia se straduia sa incapa uneori, in neobisnuitele incaltari pe care le purtam, in creta de pe caldarmul fierbinte ce-si schimba culorile ca Fata Morgana, in aroma teiului din coltul strazii, in lumea ce se straduia sa arate ca traieste, desi dormea un somn mai adanc decat moartea...

Si acum aud zgomotele ferestrelor vecine deschizandu-se atunci cand stapanii nu mai aveau aer, vad  mingea cu care uitam sa ma joc, adulmec cozonacii inainte de a intra la copt si dau pisica ce toarce la urechea mea deoparte de langa cana mare de pamant plina ochi cu lapte prins. Cred cu tarie in candela aprinsa de iubirea dintai... Cred in prima pensula primita cu care mi-am intins visul pe panza discret. Cred in cel mai frumos galben pe care l-am obtinut dintr-un amestec febril, cred in vapaia apusului de soare de pe dealul pe care sania mea se grabea sa depaseasca fulgii de nea. Cred in centrul universului meu, cred in punctul meu de sprijin, cred in uimirea copiilor pe care ii invat sa priveasca in ochi culorile curcubeului...

Cred in vitrina pe care-mi lipeam nasul atins de frig, in lumina de dincolo de geam, in cadourile primite de bradul meu inalt de Craciun, in ametistul iubirii tale pentru mine si cred in clipa in care eu am rasarit aici...

Undeva, la capatul strazii mele, la capatul lumii mele, la capatul curcubeului o fereastra verde ramanea inchisa.

Dincolo de ea era realitatea, iar eu nu prea visam sa o deschid...

Rabdarea de a muri - The Patience To Die

My silent steps on the barefoot sand of the sea between us… How can I shoe the sand and with what?
How can I move away the waves, I don’t have any divine staff?! How and where can I look for you? I sent my eyes to beyond shores in purpose to find you for me. I don’t care not to foresee anything for the meanwhile. Blind, and yet I would have recognize you. Your colors are long ago held in my aura.
Your wards, spoken with so much care, are alive and bear a rich fruit in my inward. My love, a traveler soul, you have been hurt and you have the patience to die, inside your chest! Two steps away from your leg, you will find me crying, and I wish you would not use it for touching the tears frozen by the winter waiting so long to come!
Leave them just like that, to remind me of you!
Leave them just like that, so I listen to their quiet whisper infinitely. Even deaf if I was, I would have recognize you, and my mouth not to be able to say wards would have write them for you in an unlearned method by anyone but me! And it is painfully hot I LOVE YOU of yours, it’s simple, so simple when you come and I know you come!
It’s my birthday and I wait for you, because I start a new time from now on. I have stones with souls from the big sun’s circle on the mountains and I shared with the living water of love, but HE told me that it’s YOU. I knew for such a long time, but still I waited for you. Then I understood that the distance between us is not by chance.
I should also learn the patience to die.

Pasii mei tacuti pe descultul nisip al marii dintre noi...

Cum sa incalt nisipul si cu ce?

Cum sa dau la o parte valurile, nu am nici un toiag divin?!

Cum si unde sa merg sa te regasesc?

Pana dincolo de tarmuri am trimis ochii mei, sa te caute pentru mine, nu-mi pasa ca nu vad nimic intre timp. Oarba si tot te-as recunoaste...  Culorile tale sunt stranse demult in aura mea. Cuvintele tale, rostite cu atat de multa grija, sunt vii si au rod bogat inlauntrul meu.

Iubitul meu, suflet calator, ranit ai fost si ai rabdarea de a muri la tine-n piept! La doi pasi de piciorul tau ma vei gasi plangand si as vrea sa nu atingi cu el lacrimile inghetate de iarna ce a asteptat atat de mult sa vina! Lasa-le asa, sa-mi aminteasca de tine! Lasa-le asa, sa le ascult la infinit soapta tacuta! Si surda de-as fi te-as recunoaste, iar gura mea de nu ar avea cu ce rosti cuvinte le-ar scrie pentru tine printr-o metoda neinventata de nimeni pana la mine! Si e dureros de cald TE IUBESC al tau, e simplu, atat de simplu cand vii si stiu ca vii inapoi la mine!

E ziua mea si te astept, caci incepe un alt timp de acum. Am pietre cu suflet de la Marele Cerc al Soarelui din munti si m-am impartasit cu Apa Vie a iubirii, iar EL mi-a spus ca TU esti.

Stiam de atat de mult timp... dar tot te-am asteptat. Apoi am inteles ca distanta dintre noi nu e intamplatoare. Va trebui sa invat rabdarea de a muri si eu...

Inima fierbinte

Am avut un timp al nostru, un cantec ce ne lega prin versurile lui, frunzele noastre cu seva curgatoare, adiere cuminte peste trupurile noastre seduse de rasaritul incredibil de dincolo de munti. Dar nu eu cu tine si nici tu cu mine.
Si totusi, neasteptatul dans din noapte necunoscutul dintre noi l-a stins cu focul lui. Poate unora li s-ar parea ciudat, sau hilar, insa pasii lui rostiti cu incetinitorul ne-au amintit de tot ce uitasem candva, chiar daca imposibilul e limita noastra. Pana la sfarsitul lumii incandescenta inimii mele ti se asaza in palmele intinse fara teama, pana la sfarsitul lumii incandescenta inimii tale se asterne in neinfricatele mele maini.
Esti la fel ca mine si sunt la fel ca tine, bunatatea-ti aluneca la fiecare pas si liniste intalnesc mereu pe urmele tale. Ma uit la cat de gri e lumea celor ce dorm inca si vad lumina galbenului tau, iar florile de la tine zambesc pe perna mea albastra. Te zaresc in timp plimbandu-te pe strazi, cu dor plangandu-ti iubirea, si as intra printre firele de nisip sa te mangai si sa uiti durerea acelei clipe cand peste oceanul uitarii a plecat un vapor fara panze intinse.
Te-as alina si nu te-as lasa prada florilor de Gura-leului din cimitirul in care mamele isi ingroapa copiii impotriva firii, ti-as strange pretioasele lacrimi in cutii de alabastru si ti le-as returna atunci cand ai avea nevoie de ele sa razi. Mi-as imbraca haina luminii sa poti ajuta culorile sa intre in curcubeu, ti-as contempla cu blandete misiunea si ti-as atinge umarul a rasplata. Si uite, degetele mele se intind a ajutor, umerii mei sunt stalpii tai de sprijin. Temple se pot ridica pe taria lor si chiar o piramida... Parfumul trandafiriu al dansului din noapte ce a adus inceputul lumii mai aproape trezeste inimi la viata si ne este bucuria imensa.
Inima fierbinte e iubirea fara pata ce a atins sageata din arcul intins al sortii varsatorului tau nume. Si pana la sfarsitul lumii si dincolo de ea va lumina cu incandescenta ei...

Poiana Zanelor

Era Luna plina si Poiana era plina cu zane.

Pe cararea ce ducea in mijlocul padurii se impleteau intr-un dans al iubirii doua culori. Un sensibil galben si un minunat verde.

Nu e de mirare ca pentru cei care nu stiu sa vada cararea nu va avea niciodata culoarea potrivita.

Zanele veneau sa se planga Maretului Zeu al muntelui. Era Toamna inca si era prea cald. Voiau sa vina Iarna, era nevoie de curatare, era nevoie de lumina...

Maretul Zeu le opri din cuvinte si linistea se asternu peste poiana.

Gurile lor erau de acum pecetluite de o taina.

Un spiridus zabauc zambea la marginea poienii. In sfarsit cineva le oprise din cuvinte zanelor, de cand asteptase acea clipa.

Timpul hotarase ca e nevoie de Toamna pentru ca oamenii aveau dezlegarea pentru ascensiune si aveau nevoie sa se trezeasca.

Zapezii ii era interzis sa cada pe Pamant, iar Iarna trebuia sa mai astepte putin. Era impotriva firii, dar era un sacrificiu necesar. Oamenii meritau asta. Trezirea le era permisa si Timpul le-a dat Timp. Zanele frematau de neliniste si pentru ca nu puteau rosti vreun cuvant isi ridicau bratele spre Cer a deznadejde... Maretul Zeu le spuse ca in Padurea Rosie au intrat spiritele libere si ca venirea lor va aduce raspunsul mult asteptat. Un suflet curat va descoperi cheia si va aduce primii fulgi de nea peste lume, iar iarna va avea voie sa se astearna. Intrebari nerostite curgeau din ochii zanelor, iar poiana era inundata de ele...

Spiridusul  o lua la fuga pana la cel mai apropiat copac, nu de alta, dar nu voia sa inoate in intrebari nerostite.

Maretul Zeu stia ca in curand cheia va fi gasita. Era o cheia a Luminii, pe care Mama Pamant o lasase Poienii spre pastrare. Un suflet a carui putere statea in curatenia lui pura o va descoperi.

In Padure intrasera patru si numai EL stia a cui era menirea, rostul, misiunea. Doar ochii acelui suflet curat aveau puterea sa priveasca miracolul culorii nascute din iubirea lui verde si lui galben.

O fata isi plangea fratele pierdut chiar la intrarea in padure... Cu ea mai erau trei suflete de lumina vie.

Lacrimile ei atingeau ia pamantului si astfel brodau nenumarate flori nestiute. Padurea era singura care ii cunostea durerea si venea la ea sa-i planga in brate. Animalele ii ieseau in cale, dornice sa-i stinga dorul fratelui plecat spre stele, iar zanele isi primira cuvintele inapoi de la Maretul Zeu pentru ca au incercat compasiune pentru fata.

Plansul ei cutremura cararea si din dansul celor doua culori se nascu cea mai frumoasa nuanta de albastru... Cararea se mandrea cu ea, iar sufletele de lumina au vrut sa paseasca pe ea. Insa fata plangea si nu vedea stralucitoarea carare. Se razvrati, isi voia fratele acasa si cerea socoteala LUI.

Incet, Spiridusul cobori din copac si nevazut de restul lumii o lua de mana pe fata. Ii aseza in palme o piatra alba si ii sopti ca fratele ei o asteapta in mijlocul Poienii Zanelor. 

In acea clipa, fata se ridica, isi freca bine ochii si opri sufletele ce erau cu ea sa mearga pe cararea albastra. Stia de acum ca nu era cea buna. Inchise ochii si atinse piatra de la spiridus soptind numele fratelui ei... 

Purtata pe aripa Timpului ce o asteptase ajunse in mijlocul Poienii Zanelor, unde izvora Adevarul. Intr-adevar, un caine imens, cu blana stralucitoare o astepta acolo, iar fata alerga spre el si-l cuprinse cu dor, nevenindu-i sa creada. Era el, era cainele ei drag, fratele ei. Mangaindu-l descoperi o cheie la gatul lui. Era de lumina alba si la atingerea ei, fata dezlega enigma Poienii.

Cerurile se deschisera si EL ridica sufletele de lumina acasa.

In chiar acea clipa un fulg de nea micut, dar plin de nerv cazu intaiul pe Pamant si-n urma lui Iarna isi indemna fericita supusii sa curete tot ce era de curatat.

Nici vulturii, nici lupii, nici vulpile, nici ratele salbatice, nici serpii, cu atat mai mult oamenii nu au scapat de furia viscolului ce se pornise.

Dar era MINUNE si ea se intampla... O fata cu suflet curat gasise cheia si in plina ascensiune isi strangea fratele la piept...

Iubirea triumfase, la fel si Binele, si LUMINA ERA ACUM PESTE PAMANT...

Galben pe interior

Chipul tau mi-a deslusit astazi ruperea in fasii de mai inainte.
Te-am strans in brate si am simtit cea mai adanca dintre calduri.
Privind in ochii tai mi-am inteles menirea si ti-am iubit seninul.
Ce liniste, ce tainica veghe se ascund in tine, dragul meu!
Am risipit mereu din semintele in forma de inima si am asteptat, tacuta, sa creasca... Unele sunt intre trepte, le-am vazut. Incearca sa devina altfel decat sunt si daca inteleg ca schimbarea le e spre bine nu mai au nevoie de ajutorul meu.
Altele de ploaia dintre noi ar avea nevoie, dar intre noi nu exista nori, e cer albastru stralucitor si fericit.
Astfel ca trimit spre ele alte cupluri sa le ude si sa infloreasca. Norii lor poate ca au nevoie sa se rastoarne in cascade de ape pline de viscol si dor.
Cateva seminte ti-am asezat cu dorinta de multumire catre EL, ca te-a lasat sa vii, in pamantul negru si puternic al sufletului tau si astazi am descoperit cea mai frumoasa nuanta de galben pe care ochii mei au atins-o vreodata. Cum sa-mi rog cuvintele sa se astearna pentru tine? Cum sa le farmec si sa le incant ca sa se descurce si sa lumineze pentru tine?
Pretioasa incarcatura duce acum spre casa trenul care a plecat din gara al carei miros nu-l voi uita vreodata si ar fi fost frumos din partea timpului daca s-ar fi oprit sa bea cu noi cafeaua simpla sau ciocolata fierbinte a bunicii mele, a carei reteta am pastrat-o in cel mai ascuns sertar al inimii mele.
Am doar recunostinta pentru clipe de minunata si graitoare alegere a drumului pe care de acum nimic nu-l mai poate schimba.
E lumina si oricat de tare nu le place unora e calea noastra, nu a lor.
E ascensiunea pe care trebuie sa o rostim, e iubirea pe care trebuie sa o impartim, e doar caldura pe care trebuie sa o stapanim. Glasul tau ma tace atat de tare, privirea ta ma aude atat de puternic si mainile tale ma vad atat de bine incat ma intreb daca nu cumva avem nevoie de talmaci ca sa intelegem ce simturi ne-au mai ramas. De fapt am senzatia ca ele sunt din ce in ce mai multe si atunci inteleg de ce Astazi, Acum ne-am reintalnit. Voi porni pe urmele lasate de gandurile tale si stiu ca daca zbor cat pot de sus e bine pentru toti cei purtatori de lumina si scantei albastre. Tu, cea mai frumoasa nuanta de galben pe care cerul a lasat-o sa inunde lumea cu forta ei, sa intelegi ca partea cea mai frumoasa de abia de acum incepe. E drumul spre abisul cerului albastru creat de verdele padurii si galbenul sufletului tau. Si nu pot decat sa multumesc pentru ca am descoperit ca din curcubeul care sunt, pe interior sunt si eu cea mai frumoasa nuanta de galben...

Vanzatorul de varste

In casa mica de pe malul raului in care se oglindea lumina vietii traia un vanzator de varste.

Nu avea mereu clienti, dar nu-i trecuse niciodata prin minte sa dispere. Era un har primit si cand era nevoie de el ajuta.

Nu murea de foame, caci padurea si lacul ii ofereau hrana din belsug. Poate ca altii ar fi suferit de singuratate, dar vanzatorul de varste era fericit traind in lumea lui mica, plina de bucurii marunte precum frunze colorate in lumina, boabe de mure si fragi adunate in causul palmelor pentru vreun pui de urs ratacit, urme de labute de veverita pe pamantul dornic de atingerea ploii, rasete de copii adunand ciuperci.

Pasarile ii daruiau partituri in fiecare dimineata, iar el le asculta fericit si multumind pentru inca o zi traita in plin soare. Toti cei din satul ce se invecina cu lacul si padurea stiau ce face, dar nu se indemnau sa mearga la el sa-i dea binete. Unii se intrebau ce sa faca ei cu alte varste, altii ar fi vrut sa mai fie tineri o data, dar nu aveau destul curaj pentru asta. Si se zvonea ca a existat in vremuri de demult un copil ce i-ar fi cerut sa-l faca batran, sa-i dea o alta varsta, ca sa devina mai intelept. Cine sa le tina socoteala?

Inainte cu cateva zile ca iarna sa vina, un baiat isi lua inima in dinti si merse acasa la vanzatorul de varste. Degeaba ii spuneau toti ca face o greseala, ca nu se stie ce pret trebuie sa plateasca si cate si mai cate. Era hotarat. Se indragostise de o femeie mai matura si voia sa fie de seama ei. Barbatul ei o parasise demult, caci era cinstita, blanda, buna si plina de credinta, iar el voia sa aiba alaturi o altfel de fiinta, mai cu nuri, mai plina de feline miscari. Asa ca delicata nevasta ramase singura sa ingrijeasca de parintii ei si de copilul pe care Bunul Dumnezeu i-l daruise. 

Baiatul o zarise trecand grabita pe la biserica intr-o zi si gingasa ei faptura il inrobi. Insa ea nu stia de existenta lui, caci era doar un copil fata de ea...

Si astfel in sufletul lui se nascu dorinta de a ingriji acea femeie, de a o saruta, de a o mangaia si de a veghea asupra ei. Dar nu indraznea, pesemne ca si-ar fi ras de el, la fel tot satul. Era distanta de atatia ani intre ei. Astfel, baiatul apuca pe drumul ce ducea la casuta vanzatorului de varste sperand ca va primi alti ani, cu mult mai buni pentru el.

In fata lacului in care se oglindeau copacii aiuriti de culorile Toamnei ce se pregatea sa plece acasa, baiatul zari un om ce se straduia sa dea de mancare unui catel ramas fara mama. 

Barba alba ii ajungea la genunchi, iar parul alb era strans la spate intr-o coada lunga, pana aproape de pamant. Ramase vremelnic fara voce si batranul ii intinse mana asezandu-i in mijlocul palmei o piatra cu suflet. Baiatul nu stia ce este, dar intrebari nu mai putea sa puna. Batranul vanzator de varste isi rase pe sub barba.

- "Ai venit sa capeti o alta varsta, nu?"

- "Ihiii", ingaima baiatul.

- "Atunci sa purcedem dara la ce avem de facut"...

- "Asa de repede?".... intreba uimit baiatul

-"Desigur. Nu te grabesti?"

-"Ba da, dar vreau sa stiu ce pret are noua varsta. Cat ceri pe ea?"

- "Nimica".

-"Cum asa?"

- "Simplu. Vei intelege la timpul cuvenit".

-"Ciudat. Sa primesc ceva ani in plus si sa nu platesc nimic?"

- "Cam asa"....

- "Ma prind", spuse flacaul de acuma fericit ca viata lui se va schimba in bine si fericirea ii era atat de la indemana.

Batranul ii spuse sa sufle peste piatra cu suflet din palma si sa-i spuna ce varsta vrea sa aiba. Baiatul facu intocmai si spuse varsta. In aceeasi clipa, din baiatul cu tuleie un mandru si chipes barbat se ridica de la pamantul pe care genunchiul sau se incovoiase a respect si multumire pentru vanzatorul de varste.

Lucind a bucurie, ochii barbatului cautau drumul spre casa iubitei deja. 

-"Da, poti pleca. Ah, sa nu uit... Sa stii ca anii pe care i-ai primit nu sunt ai tai."

-"Nu-i nimic. Am sa ma descurc cu tot ce voi infrunta de acum, batrane. Multumesc de ajutor", spuse barbatul semet.

Batranul ofta usurel. Si ceilalti facusera la fel. Il lasa sa plece, dar ceva il indemna sa-l mai strige o data pe baiat.

- "Baiete, sa nu uiti, nu sunt anii tai. Am luat de la altcineva sa ai acum tu mai multi. Spune-mi, o iubesti cu adevarat pe femeia la care te grabesti sa mergi?"

- "Da", spuse baiatul fara ezitare.

- "Atunci, am sa iti las un ragaz... Ai trei zile de varsta noua. Cand ele se vor termina si vei veni sa ma intrebi ai cui sunt anii, te voi ajuta".

- "Batrane, voi veni sa-ti spun, caci vad ca esti ingrijorat de soarta mea si sufletul imi spune ca e ceva aici".

Astfel, baiatul devenit barbat intoarse spatele casutei mici ca degetarul si ajunse la casa celei pentru care inima lui batea de atat de multa vreme.

Femeia nu stia cine ii bate la poarta si se sperie. Dar ochii lui o chemau si-l recunoscu. Regasirea era perfecta, completa. Minunea era scrisa de EL si se implini. 

Trei zile cei doi au fost nedespartiti. Vestea ca un barbat din alta parte o petise pe femeia pe care o parasise pentru o alta mai tanara barbatul se raspandise in tot satul   

Se bucurau cu totii pentru ei.

In dimineata celei de-a treia zile, femeia se trezi si cand se zari in apa din fantana incepu sa tipe. Parul ei era ca zapada. Nenumarate riduri ii incadrau ochii si gura, iar pielea ei era de acum fara viata. Tipatul ei il alerta pe baiat, care in clipa in care o zari intelese crudul adevar. Anii pe care el ii luase ca sa creasca de dragul femeii iubite erau ai ei. Ingenunche si-i ceru iertare. Apoi cu pasi grabiti se indrepta spre casa vanzatorului de varste.

Acesta il astepta in prag. Stia. 

Nu-l lasa pe baiat sa scoata vreo vorba si ii intinse o alta piatra, de data aceasta albastra. 

-"Sufla", spuse repede.

Baiatul sufla si-n clipa urmatoare reveni la varsta lui adevarata.

-"Sa nu plangi! Nu o vei pierde! Te asteapta! E a ta dintotdeauna!'

-"Dar cum. Sunt prea mic pentru ea. Oamenii vor rade".

-"Sa nu iti pese de vorbele altora. O iubesti, te iubeste si sunteti destinati unul altuia. Te-am simtit si mi-a soptit si vantul, si luna mi-a dat de stire despre voi. Oamenii au acest nefericit indemn sa judece ceea ce fac semenii lor. Insa voi sa nu va lasati atinsi de vorbele lor sau de privirile lor. Fiti unul pentru altul si iubiti-va! Asa a fost scris. E tot ce trebuie sa stii."

- "Batrane, cum sa-ti rasplatesc bunavointa? Dumnezeu mi-a indreptat pasii spre tine."

- "Baiete. Tine-ti promisiunea facuta ei. Atat. Ai grija de ea, ca merita si are nevoie. Fii stanca ei, fii bratul ei de fier, fii tu cel care ii va alina sufletul si te rog sa nu o faci sa planga niciodata!"

- "Dreapta ti-o sarut si-ti multumesc, batrane!"

- 'Binecuvantat sa fii si tu, si familia ta"....

- "Binecuvantat si sufletul tau, batrane, ca mult bine mi-ai facut!"

Fericit, alerga catre casa. Femeia plangea langa focul ce palpaia, crezand ca l-a pierdut. Parul ei era negru ca-n ziua in care o cunoscuse si pielea mai fina ca oricand. Bucuria lor era atat de mare ca nimeni nu avu curajul sa ridice o vorba impotriva lor. 

Si-au trait fericirea o viata, insa de atunci se pare ca nimeni nu mai indrazni sa ajunga pe celalalt mal al lacului. Oamenii tineau la anii lor si nu mai voiau sa aiba alta varsta decat cea pe care EL o alesese pentru ei...

Batranul isi vede si acum linistit de viata lui, fericit ca marfa lui nu prea se mai cauta... Si fericirea lui e si mai deplina cand i se umple casa cu copiii lor. Bunic nu mai fusese si-i placea...