Nu intelegea de ce inca nimeni nu combina culorile in asa fel incat sa fie descoperit si el. Trecatorii innebuniti de griji nocturne il impingeau cateodata, dar amaraciunea nu-l lasa sa se revolte.
Albastrul negasit atingea ziduri ce-si pierdusera vocea inainte vreme, cand menestrelii se sprijinisera de ele, iar glasul acestora isi veni in fire...
La atingerea Albastrului negasit, felinarele incepeau sa cante si ele, iar acesta le privea cu uimire.
Nu intelegea de ce atingerea lui devenea cantec, de ce pana si iedera inca verde de pe casele cetatii altadata pline de eroi isi unduia trupul in ritmuri fara noima, pe versuri doar de ea stiute. O floare uitata intr-o glastra la cea mai inalta fereastra a cetatii peste care iarna voia sa se astearna in curand il privea pe Albastrul negasit cu fruntea plina de intrebari la care raspunsuri nu mai erau de la ultima frunza gasita de Stapan.
Lumea parea sa se invarta de acum in jurul Albastrului inca negasit, iar Floarea de la cea mai inalta fereastra a cetatii canta desi nu fusese atinsa. Cantecul ei ajunse pana la Stapan si uimirea acestuia nu contenea, caci Floarea cunoscuse doar tristetea pana atunci. Nici culoare nu avea, sarmana floare, ceea ce indurerase inima Stapanului.
Cantecul pe care il canta vindeca inima Stapanului, iar Floarea capata o tenta usoara de culoare nemaivazuta pana atunci... Dar Albastrul negasit trecu fara sa stie ce minune se petrecea deasupra lui.
Floarea isi pierdu culoarea iarasi, iar Stapanul redeveni trist...
Pentru ca nu fusese atinsa de Albastrul negasit, nu reusea sa-si pastreze cantecul inimii intact.
Fascinat de ce se intamplase, Stapanul anunta supusii ca la cetate va avea loc intalnirea menestrelilor din intregul tinut. Voia sa gaseasca acel ceva ce-i colorase Floarea din fereastra cea mai inalta a cetatii...
Si vestea ajunse departe, peste toate tinuturile unde menestrelii isi trimiteau slova si cantul...
Pe rand veneau la cetate, unde poarta era intredeschisa, semn ca sunt oaspeti asteptati...
Floarea era aceeasi, nimic nu o facea sa respire, iar petalele ei erau mai palide ca oricand.
Un vant puternic ridica praful de pe drum, iar Albastrul negasit intra in piata cetatii unde se intreceau cei mai iubiti artisti ale acelor vremuri...
Se intreba doar ce-i cu atat de multa lume. Era tot trist... Tot negasit era.
In dreptul ferestrei unde Floarea transpira durere si dor, Albastrul negasit se opri tacut. Simtea o usoara vibratie la care inima lui raspundea. Era uimit. Ce se intampla? Usor, Floarea privi cu ultimele puteri in mica piata. Albastrul negasit o privea cu ochii ce purtau cel mai nebunesc semn de intrebare si astfel raspunsul veni pe buzele Stapanului, care observase intreaga scena de la distanta.
El era rasuflarea ce colorase Floarea celei mai inalte ferestre din cetatea lui.
O mana puternica il prinse pe Albastrul ce primi intrebarea in suflet, iar raspunsul inlauntrul lui.
Stapanul il ruga sa atinga Floarea, iar aceasta inrourase de acum intreaga fire cu iubirea pe care albastrul i-o daruise atingand-o.
Un cantec ce avea cea mai frumoasa nuanta de albastru din lume rasfira petalele de aceeasi culoare ale Florii.
Se albastrise de atat de multa iubire, iar Albastrul fusese in sfarsit gasit...
