Era Luna plina si Poiana era plina cu zane.
Pe cararea ce ducea in mijlocul padurii se impleteau intr-un dans al iubirii doua culori. Un sensibil galben si un minunat verde.
Nu e de mirare ca pentru cei care nu stiu sa vada cararea nu va avea niciodata culoarea potrivita.
Zanele veneau sa se planga Maretului Zeu al muntelui. Era Toamna inca si era prea cald. Voiau sa vina Iarna, era nevoie de curatare, era nevoie de lumina...
Maretul Zeu le opri din cuvinte si linistea se asternu peste poiana.
Gurile lor erau de acum pecetluite de o taina.
Un spiridus zabauc zambea la marginea poienii. In sfarsit cineva le oprise din cuvinte zanelor, de cand asteptase acea clipa.
Timpul hotarase ca e nevoie de Toamna pentru ca oamenii aveau dezlegarea pentru ascensiune si aveau nevoie sa se trezeasca.
Zapezii ii era interzis sa cada pe Pamant, iar Iarna trebuia sa mai astepte putin. Era impotriva firii, dar era un sacrificiu necesar. Oamenii meritau asta. Trezirea le era permisa si Timpul le-a dat Timp. Zanele frematau de neliniste si pentru ca nu puteau rosti vreun cuvant isi ridicau bratele spre Cer a deznadejde... Maretul Zeu le spuse ca in Padurea Rosie au intrat spiritele libere si ca venirea lor va aduce raspunsul mult asteptat. Un suflet curat va descoperi cheia si va aduce primii fulgi de nea peste lume, iar iarna va avea voie sa se astearna. Intrebari nerostite curgeau din ochii zanelor, iar poiana era inundata de ele...
Spiridusul o lua la fuga pana la cel mai apropiat copac, nu de alta, dar nu voia sa inoate in intrebari nerostite.
Maretul Zeu stia ca in curand cheia va fi gasita. Era o cheia a Luminii, pe care Mama Pamant o lasase Poienii spre pastrare. Un suflet a carui putere statea in curatenia lui pura o va descoperi.
In Padure intrasera patru si numai EL stia a cui era menirea, rostul, misiunea. Doar ochii acelui suflet curat aveau puterea sa priveasca miracolul culorii nascute din iubirea lui verde si lui galben.
O fata isi plangea fratele pierdut chiar la intrarea in padure... Cu ea mai erau trei suflete de lumina vie.
Lacrimile ei atingeau ia pamantului si astfel brodau nenumarate flori nestiute. Padurea era singura care ii cunostea durerea si venea la ea sa-i planga in brate. Animalele ii ieseau in cale, dornice sa-i stinga dorul fratelui plecat spre stele, iar zanele isi primira cuvintele inapoi de la Maretul Zeu pentru ca au incercat compasiune pentru fata.
Plansul ei cutremura cararea si din dansul celor doua culori se nascu cea mai frumoasa nuanta de albastru... Cararea se mandrea cu ea, iar sufletele de lumina au vrut sa paseasca pe ea. Insa fata plangea si nu vedea stralucitoarea carare. Se razvrati, isi voia fratele acasa si cerea socoteala LUI.
Incet, Spiridusul cobori din copac si nevazut de restul lumii o lua de mana pe fata. Ii aseza in palme o piatra alba si ii sopti ca fratele ei o asteapta in mijlocul Poienii Zanelor.
In acea clipa, fata se ridica, isi freca bine ochii si opri sufletele ce erau cu ea sa mearga pe cararea albastra. Stia de acum ca nu era cea buna. Inchise ochii si atinse piatra de la spiridus soptind numele fratelui ei...
Purtata pe aripa Timpului ce o asteptase ajunse in mijlocul Poienii Zanelor, unde izvora Adevarul. Intr-adevar, un caine imens, cu blana stralucitoare o astepta acolo, iar fata alerga spre el si-l cuprinse cu dor, nevenindu-i sa creada. Era el, era cainele ei drag, fratele ei. Mangaindu-l descoperi o cheie la gatul lui. Era de lumina alba si la atingerea ei, fata dezlega enigma Poienii.
Cerurile se deschisera si EL ridica sufletele de lumina acasa.
In chiar acea clipa un fulg de nea micut, dar plin de nerv cazu intaiul pe Pamant si-n urma lui Iarna isi indemna fericita supusii sa curete tot ce era de curatat.
Nici vulturii, nici lupii, nici vulpile, nici ratele salbatice, nici serpii, cu atat mai mult oamenii nu au scapat de furia viscolului ce se pornise.
Dar era MINUNE si ea se intampla... O fata cu suflet curat gasise cheia si in plina ascensiune isi strangea fratele la piept...
Iubirea triumfase, la fel si Binele, si LUMINA ERA ACUM PESTE PAMANT...
