Dincolo de ele sunt buzele mele arse de dor.
Sfinte cuvinte stau in calea mea si ma implora sa le rostesc. Dar ma intorc din drum, pentru ca le-am mai rostit candva si s-au intors impotriva mea.
M-au lovit peste fata cu putere si am ramas de atatea ori fara aer. Apoi, le-am mai rostit si am intors obrazul precum spune scriptura. Inca o data si inca o data...
La cea dintai imbratisare campia uitarii mi se deschidea inainte. Cu asfintitul in priviri si carnea rupta am mers mai departe... Am intors obrazul de atatea ori ca nu mai tin minte, am rostit cuvintele sfinte si tampla mea cerea deja odihna.
Acum nu am mai avut puterea de a rosti din nou acele cuvinte. A trebuit sa ma ajuti, a trebuit sa ma chemi atat de departe. Si le-am rostit...TE IUBESC!
Am facut-o cu inima, pentru ca nu m-am putut opune luminii tale. Am intrat in ea si tu ai patruns in lumina mea.
Am fost completa atunci, pentru prima data. Nu mai era timp si doar strigatul tau puternic m-a trezit. Voiam sa-ti simt bataile inimii, voiam sa te ating in atat de nenumarate feluri, voiam sa compun cel mai frumos psalm pentru iubirea ta, spunandu-ti clar si limpede cuvinte sfinte. Atat de dornica eram sa le incrustez in mine incat fara sa-mi dau seama le-am rostit. Durerea mea a fost patrunzatoare. Am inchis ochii asteptand sa vad campia uitarii iar, dar ma protejai cu bratele tale, ma iubeai si ma simteam ocrotita precum floarea de colt. Aura mea se topea in a ta, devenind cel mai frumos curcubeu din univers. Iubirea ta a facut minuni cu mine. M-a vindecat de neputinta de a spune Te iubesc! Si psalmul meu are de acum un inceput cu doua cuvinte ce m-au durut odinioara, menite sa aline, sa coloreze vieti cernite si sa te aduca din ce in ce mai aproape de mine... Te iubesc!
