Nimic nu tulbura Tinutul Lupilor, nici macar viforul, ce abia isi facuse de cap prin celelalte colturi de lume, nu indraznea sa respire acolo unde Vraciul Alb era stapan.
La granita acestui Tinut un grup de vanatori isi desemna alesul pentru acea iarna. Cel mai destoinic dintre ei va primi misiunea de a pleca in cautarea Lupului. Legenda spunea ca acela ce-si va implanta taisul in inima fiarei, daca ii va imbraca pielea se va transforma in zeu. E drept, legenda nu rostise numele vreunui razboinic ce se dovedise demn de aceasta cinste, dar numele Vraciului Alb era bine cunoscut in randul marilor tarabostes. Dansul Lupului desemna o namila de flacau, ce nu pierduse nici o batalie, pe nume Uros. De altfel, tanarul era singurul ce razbise in lupta cu Sarpele destinului, era singurul ce se luptase cu acesta si castigase. Cel care ucidea simbolic Sarpele destinului avea puterea de a-si controla propria soarta. Iesise din varsta Sarpelui de cateva luni, ceea ce-i dadea voie sa plece in cautarea Lupului.
Tinerii si marii tarabostes erau martorii unei inserari bogate in culorile iernii. Ca si zapezile Tatalui Timp, intunericul acestor munti parea sa creasca din pamant, sa cuprinda padurile, stancile si muntii pana cand numai cerul a ramas luminat de o geana de lumina portocalie, arzand mocnit.
Uros dormi netulburat pana in zorii diminetii si dintr-o data o lumina ii atinse umarul. „E momentul sa pleci, Uros!”, auzi spunandu-i-se. Fara o vorba, isi stranse tolba cu sageti si blana pe care dormise, lua cateva merinde pe apucate si nauc, porni in intuneric. Padurea il prinse degraba in mrejele ei. Merse Uros pana la capatul drumului stiut, iar acolo se opri, caci nu stia ce cale sa urmeze. O raza de lumina ii dezvalui o carare aproape neatinsa. Uros inainta fara graba. Simtea ca e calauzit si nu se ingrijora. Trecu de munti, singur, dincolo de Creasta Lupilor, catre Pietrele Singuratice si catre singura asezare pe care o banuia pierduta printre nametii viscoliti. Ninsese. Ceturi groase acopereau padurea, ramuri negre se aplecau peste incremenita carare. Tacerile padurii sunt adanci, incat iti poti auzi inima batand. Nici o lumina, nici o miscare, nici o urma. Nimic omenesc pe zapada. Uros intra in grota ce se ivise parca dintr-o data in fata lui. Era cald, aerul era aromat de ierburile pe care Uros nu le cunostea dupa nume, dar le stia dupa miros si gust. Un brat de iarba mirosind a vara il indemna sa se aseze, ceea ce Uros facu. In tacere. Focul trosnea, iar tanarul se lasa mangaiat de linistea din grota. Incet, adormi.
Un batran cu parul alb, al caui trup aducea a abur, iesi din focul ce trosnea. Ii arunca o privire scurta lui Uros, apoi zambi. Da, era El. Incepu sa rosteasca un descantec, iar buzele ise miscau ritmic, fara sa se auda vreun sunet. Mainile treceau de-a stanga si de-a dreapta lui Uros, care dormea fara griji. Langa batranul ce zambea fericit ca terminase incantatia un Lup isi lingea o rana lasata de un tais otravit. Uros deschise ochii si primul lucru pe care il vazu a fost laba ranita a Lupului. Un abur il indemna sa se ridice si ca si cum ar fi stiut dintotdeauna ce si cum trebuie sa faca, lua ierburi din colturi pe care la venire nu stia ca acea grota le are, le puse la fiert in apa pe care o lua din izvorul curat de langa el si in scurta vreme Lupul era cel adormit pe bratul de fan.
Uors nu stia cum a fost calauzit sa faca tot ceea ce facuse, era ca si cum de mult, dintotdeauna stia.
Ganditor, mangaie blana Lupului. Respira bine. Se va intrema in scurt timp. Umbra ce-l trezise din somn in urma cu doua zile il atinse din nou si Uros zari in fata lui cum din umbra apare un abur si apoi un batran ii apare in fata ochilor. Nu se sperie. Stia ca el este Vraciul Alb. Mama lui, care ii fusese mai mult prietena tandra si sfatuitoare de taina in ale spiritului, ii vorbise de Vraci. Tot de la mama lui stia ca destinul lui era scris demult. Vraciul zambi.
“Stii, nu-i asa?”
”Da”.
“Atunci e bine. Vremea va trece mai cu sarg asa”.
“Sunt pregatit. Doar o intrebare am. Ce vor zice fratii mei? Cum sa le spun ca eu sunt menit sa vindec, nu sa ucid?”.
„Nu e de datoria ta sa le spui. Vor crede ca nu ai reusit”.
„Da. E mai bine asa”, spuse Uros.
Vraciul Alb il atinse incet cu palma si pentru semetul dac tanar initierea incepu....
