Vibra usor, asteptand, dormind, visand...
O lume isi traia deasupra viata, dar din tristete verdele ram isi retrasese frunzele si nu mai voia sa rodeasca. Era dezamagit de desele infloriri si de pierderea fructelor sale prea devreme.
Incercam sa-i insuflu bucurie, incercam sa-i aduc aminte cate are de facut, de trait, dar nu reuseam sa-l readuc la intensul pe care il stiam candva.
O aliniere de planete intr-o noapte a tuturor sfintilor mi-a trezit ramura la verde.
Un verde mai frumos ca oricand crestea in inima mea. Stralucitoare stele ii luminau calea, la capatul ei te gasise pe tine... si ramura mea crestea sub privirile tale protectoare. Ii era bine, caci stia ca veghezi, ca o iubesti, ca aripile tale o vor inalta la cerul din care a venit candva...
In dansul acesta al regasirii am intrat amandoi si am dezlegat lemnele acestui foc intens dintre noi. Si ard necontenit, si o lumina albastra apare tulburand intreaga fire... Aer esti, iar eu sunt foc si inlantuirea noastra are cea mai profunda intensitate de limpezime pe care Cerul a vazut-o pana acum...
Ramura mea a crescut un copac inalt si frumos, cu radacinile adanc prinse de tine si fructe miraculoase asteptau sa fie culese.
Iubire implinita intr-un final de timp, iubire dorita si regasita dupa cateva vieti. Iubire pura, divina, albastra... Iubirea mea si a ta, a noastra...
