Rochia ei devenise alba, caci iarna croise un val lung in jurul ei si ii statea bine astfel. Era frumoasa. Se trezise nu de multa vreme... Incepea sa inteleaga rostul. Sa astepte binecuvantarea unei misiuni. Stia. Voia atat de mult sa daruiasca din prea plinul sufletului ei. Caldura era in jurul ei, animalele se incalzeau la inima ei, la fel si oamenii, si fiintele nevazute... Era lumina si lumina la randul ei... Lovita fiind se ferea de alte aparitii. Dar stia ca el vine, pentru ca-l strigase cu toata fiinta din alte vieti spre astazi, acum... Se nascuse cu el in inima. Stia ca si el venise la fel pe pamant, pentru ea.
Il cautase peste tot, a crezut ca l-a gasit, dar nu se simtea completa. Timpul ramasese din ce in ce mai putin. Era pastrat undeva, departe, sa se scurga incet ce a mai ramas. Pe neasteptate rasuflarea lui se facu simtita. Ea ramase cu privirea atintita spre cer, multumind in gand si dincolo de el. Mainile lui o cuprindeau si stia ca de acum nu-i va mai da drumul vreodata. Stia ca el era cel menit sa vegheze, sa o apere, care sa o completeze. Si se intoase spre el cu cel mai frumos zambet pe care EL i-l pictase inainte de venire. Ochii lui se contopeau cu ai ei si fiinta ei se topea in a lui firesc. El privise in inima ei discret, dar profund si se descoperi peste tot. Stia ca-l dorise, ca-l asteptase mai mult decat viata, mai mult decat moartea. Stia ca-l iubeste. Iar ea stia ca e a lui la fel cum el era al ei. Dintotdeauna pentru totdeauna... Impliniti erau de acum pe pamant si-n ceruri, iar floarea de colt inflorea nestingherita pe creste, in inalturi vegheata de iubitul ei, vulturul. Si iarna isi vedea de lucru in continuare, caci avea multe suflete de curatat si de albit... Ei erau puri si luminau intregul univers cu iubirea lor.
