Zbateri

Mă scurg din margini de ceruri în aşteptarea liniştii depline. Mă topesc în braţele tristeţii ştiind că nu-mi va da drumul niciodată. Mă cutreier singură şi ştiu că nimic nu va mai fi precum a fost cândva. Tulburi ape, tulburată fiinţă au îngerii în paza lor. Poate că vremurile aduc mult bine, dar nimeni nu-mi poate confirma că e vorba despre binele meu. Poate că în sfârşit se face lumină, dar e târziu. Mult prea târziu. Şi nu mai am putere să mai sper că vreodată voi mai avea curajul de a împărţi stele. E prea dureros. E prea moale aluatul din care sunt făcută, prea firav şi prea cuminte. Prea plin de dorinţa ca oamenii să fie fericiţi când ei ţin cu dinadinsul să nu fie.
Nu-mi înţeleg încăpăţânarea de a lupta pentru ei, la fel cum nu mă înţeleg de ce tot sper în iubire. Nu reuşesc să cuprind cu gândul menirea mea aici. Cu fiecare clipă care trece îmi dau seama că de fapt sunt doar o umbră a celei care am fost. Acum e numai frica. Frica de mine însămi e cea mai rea dintre toate. Frica de a nu-mi recunoaşte marele defect, acela de a nu ştii să spun nu, indiferent de preţul pe care îl plătesc. Sacrificiile mele sunt cunoscute numai de mine şi de Tine, Dumnezeul meu. Dar şi de îngerii ce-mi privesc suferinţa zi de zi. Continuu să mă întreb până când. Până când voi avea darul răbdării în palmele mele? Până când voi ascunde durerea din sufletul meu? Până când voi gândi că e bine totul atât timp cât ştiu adevărul pe de rost? Vine un alt an şi mă cuprinde teama că va fi aidoma celui care se pregăteşte de plecare. Vine alt an şi ştiu că nimic nu va mai fi la fel. Toată speranţa pe care sufletul meu o simţea în noaptea dintre ani era o rază a scânteii dinlăuntru. Dar m-aş minţi să spun că acum există acea mică rază. M-am minţit repetându-mi că dacă sunt cuminte, ascultătoare, dacă încerc să fac bine, să fiu bună cu toţi cei din jurul meu, dacă nimeni nu va ştii cantitatea de durere adunată, voi fi recompensată într-o zi, nu se ştie cu siguranţă când, cu puţin soare pe strada mea. 
Deci privesc marea trecere fără nici o speranţă. De fapt, răul a reuşit să întunece totul, chiar şi ultima rază de mai bine. Uneori mi-aş dori să mă întorc în timp, să pot să prind cumva zâmbetul pe care chipul meu îl purta ca pe un stindard odinioară, copil fiind; vremuri de bucurie, vremuri în care părea că toată lumea e a noastră. De fapt, nu suntem ai lumii şi nici lumea nu e a noastră. Poate că acum înţeleg, abia acum înţeleg. Sunt pionul de pe tabla de şah şi nu contează sacrificiul meu plin de sacrificii. Totul, toată lupta, toată zbaterea mea, toată nădejdea mea în dreptate şi libertate a fost în zadar. E marea trecere dintre ani şi nu sper nimic. Pentru prima dată în viaţa mea.

Sămânţă de poezie

Am aflat nu de multă vreme cine sunt, m-a durut, dar am înţeles că era menit şi nu aveam puterea de a schimba nimic. Sunt cea dintâi zăpadă a iernii şi mă aştern fără să las urme pe pământ, stingându-mă la cel dintâi pas al omului. Sărut cu buzele mele frunzele copacilor, iar de la ele îmi iau miere pentru clipa când mă topesc şi mă întoc acasă.
Sunt lespedea aspră a mormântului pe care nu cad lacrimi de durere căci umerii mei o poartă pe toată, fără şovăială. Sunt sabia scoasă din teacă înaintea luptei şi fără de vorbe rămân căci nu pot accepta violenţa. Sunt litera pe care alfabetul iubirii nu o vrea, sunt singurul zid al cetăţii rămas în picioare, sunt anul în tăcere netrecut, sunt cupola fără de clipe de linişte şi sunt nisipul de pe talpa pelerinilor plecaţi spre desăvârşire. Sunt parte din izvorul pierdut pe vecie, care nu va fi găsit de cel însetat vreodată, sunt strigătul de dincolo de veacuri al muntelui ce nu bucură pe nimeni cu priveliştea lui şi când m-am simţit speranţă, pentru prima dată, sufletul meu a plecat pe mare, departe de mine, lăsându-mă fără aer. Deci sunt fără aer, goală şi rănită, în aşteptarea sângelui care mă va ajuta să curg şi eu, devenind sămânţă de poezie pentru cei care au nevoie de cea mai nefericită stea de pe bolta cerească. Motiv de inspiraţie...

Vremea nimicului

Viaţa nu e linişte, e tumult, e zbatere, e zvârcolire, e frământare. Doar cei care sunt loviţi pot spune că trăiesc cu adevărat, doar cei care au degetele zdrelite în stâncile iubirii de oameni pot să se accepte aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Nu poţi atinge muntele cât timp nu te răneşte cu duritatea lui. Nu poţi urca atâta vreme cât nu rămâi fără aer. 
Important este să nu uiţi că eşti nimic, dar că nimicul face parte din un pic şi că este mult mai mult decât crezi tu că e. Vremea nimicului a venit şi a venit şi timpul când l-am înţeles deplin. Nu mă îndoiesc că voi înţelege, nu mă grăbesc, aştept şi mai mult ca sigur voi înţelege când va veni timpul să vina rândul meu să înţeleg şi să ştiu.

Chemare

A fost furtună undeva departe. 

A fost furtună şi în mine apoi. 
Şi a durut şi mi-a fost imposibil uneori chiar şi să mă târăsc. Am văzut cum şubrezise putregaiul copacii din jurul meu şi cum doar rădăcinile le-au rămas întregi. Se scurgea plumbul peste lume şi mâinile mele nu reuşeau să-l transforme deloc. Vântul m-a lăsat fără de aripi în zbaterile lui şi mi-a rupt buzele, şi mi-a încurcat părul, şi m-a întors pe toate părţile, doar ca să vadă de unde vine atât de multă lumină. Brazde negre erau răscolite de fulgerele înverşunate, răzvrătite. 
De unde să ştie ele că eu aveam credinţa mea în sânge, că eu inspiram ură şi expiram iubire. De unde să cunoască ele adevărul despre mine, că sunt un alambic magic creat special să transforme plumbul în aur şi că acesta îmi e rostul astăzi, acum şi mereu. În piatra de temelie a vechilor temple mi-a fost numele dăltuit, iar imnurile de slavă îmi răsună în urechi atunci când privesc la seninul de dincolo de norii grei. 
Da, a fost furtună înlăuntrul meu şi simţurile îmi spun că se îndepărtează. A obosit probabil să mai lupte cu mine. O mică pată, roşie de furie, mi-a rămas amintire pe pleoapa ochiului stâng, semn că am refuzat să renunţ la viaţă, la luptă, la eliberarea mea din sclavia prejudecăţilor aşezate mărunt într-o carte veche la care se închinau cândva ateii. Pleoapa mea însă refuză să mai cadă şi astfel, după furtuna din mine, mi s-a limpezit privirea. În mijlocul muntelui, acolo unde doar florile de colţ poartă culoarea albă, am respirat şi eu iubire prima oară. Abia atunci am înţeles rostul furtunii. Aproape de mine creşteau copaci din nou, se odihnea şi iarba în lunga ei vărsare către pământ. Credinţa îmi clocoteşte în vene şi aripile-mi sunt mai frumoase decât credeam vreodată că se poate. 
Chemarea ta, iubitul meu alb, a creat furtuna fără de care nu aş fi avut curajul să mai zbor.

Visuri îngheţate

Mi-am îngheţat visurile. Le-am rugat să stea deoparte o vreme căci nu mai eram eu însămi. Nu mai ploua iubire şi buzele pământului erau crăpate de dor. Apoi, din întâmplare, clapele pianului numit sufletul meu s-au lăsat atinse de degetele tale şi au uitat că au fost cândva în dezacord. M-am risipit pe alb negrul lor şi m-am gândit la culorile pe care le am lângă tine. Mă las purtată pe aripile muzicii şi ştiu că trebuie să doară ca să revin la normal, trebuie să alerg ca să rămân liniştită, trebuie să tac ca să rostesc adevărul şi să nu scriu nimic ca să rostesc cele mai frumoase cuvinte. Ca să plouă trebuie să ating corzile viorii numite sufletul tău. 
Ca să bată vântul trebuie să scutur părul plin de frunze arămii, prin care unii cred că viaţa nu mai pulsează. Ca să cânt am nevoie de gândurile tale bune şi ca să le am trebuie să pot respira. Ca să trăiesc... vremea a curs fără mine printr-o matcă necunoscută, iar inima mea a trebuit reacordată la energia anotimpului meu. Răsar în lumina dimineţii şi nu ştiu de ce nimeni nu-mi zăreşte înălţarea. Nu ştiu de ce nimeni nu înţelege ce se întâmplă în cutia viorii care eşti şi nimeni nu cunoaşte secretul cutiei pianului care sunt. Răsuflarea ta caldă a dezgheţat visurile-mi puse la păstrare pentru ziua în care arcuşul mâinilor mele te-ar fi atins fără să greşească vreo notă. Ocupată cu atâtea visuri nu mi-am dat seama că toamna a devenit mai frumoasă ca oricând şi că în sfârşit ploaia cădea pe pământul însetat de iubire.

Izvor

Marea binecuvântează stâncile şi tălpile mele simt sarea acestui pas pe prag pe care niciodată nu bănuiam că l-aş putea face. Credeam că suferinţa m-a rotunjit prea tare şi că braţele mele de argilă se vor sparge la cea dintâi atingere a ta. Credeam că trebuie să recunosc drumul înapoi spre casă, dar nu ştiam că eu însămi sunt lumina ce-mi arată calea. 
Am renăscut ridicându-mă la înălţimea mea dintotdeauna, căci leagăn mi-e cerul ce se pregăteşte să iasă din toamnă şi din cuvintele lui calde îmi încropesc un şal ocrotitor pentru viaţa de acum. Mi-am limpezit rochia în apele uitării şi tot ce a fost veşted am ars la ultima ploaie, când pădurea roşie şi-a închis porţile. De aceea luminez acum pentru naufragiaţii loviţi de furtună. De aceea aleg să fiu călăuză, zidindu-mă în pleoapele tale şi ştergând lacrimile-ţi căzute cu fiinţa-mi. Cu iubirea mea ţes poteci pentru paşii tăi şi zăresc deja noua ta strălucire, pe care au prorocit-o preotesele poporului nostru odinioară. Mâinile noastre acordează instrumentul care suntem şi de acum rezonăm doar la cântecul universului. Mă încred în mine căci acolo te zăresc pe tine şi atunci când pietrele se vor da într-o parte e semn că ne-am întors la izvor.

Doar pentru că...

Ştiu că plutesc în aşteptarea palmei tale calde din felul în care frunzele Copacului Toamnei respiră. Privind dansul lor înţeleg că momentul acestei aşteptări e ceea ce unii numesc fericire, căci  urmează să se întâmple. 
Întrebările mele şi-au legat răspunsurile de Copacul puternic pe care vântul nu are curajul să-l atingă şi doar pentru că eşti atât de aproape râul ce curge în matca lui s-a trezit şi mi-a dăruit un zâmbet luminat de mierea soarelui.
Am auzit simfonia delicată a paşilor tăi şi aştept să  privim dansul focului împreună, acolo, lângă marele templu al străbunilor noştri, în poiana luminată de lună. Sunt două scaune goale ce ne cunosc atingerea demult, sunt două note ce vor să fie cântate, e un întreg alfabet ce se vrea redescoperit şi doar pentru că e linişte acum lacul respiră iubirea infinită ce ne-a adus iar în apropierea lui. Trupul mi-e întins pe pământ şi cad stele peste ochii mei deschişi. Voi străluci atât de tare încât mi-e teamă că nu ai să mă recunoşti. Seminţele căzute prind rădăcini în mine şi voi avea recolta lor bogată ca dar pentru tine. Din firul de iarbă ce mă tot gâdilă mai jos de gleznă creez un întreg univers şi din razele de lumină pe care licuricii le dăruiesc Pădurii noapte de noapte  refac desigur Sfânta Coroană a celor ce ne-au fost călăuze până aici. Coji de stejar pe care cerbii le-au jupuit în drumul lor spre munte am împrăştiat lângă Copacul Toamnei şi îmi tot caut vocea dinlăuntru să pot să rostesc numele tău când vei veni. Ştiu că eşti aici, lângă mine, doar pentru că inima ta mi-a spus pe nume acum o secundă...

Întregul

I-am văzut ieri, îi văd şi astăzi, cu siguranţă îi voi vedea şi mâine... Cei mai frumoşi nebuni pe care îi cunosc merg pe stradă fără să le pese că sunt arătaţi cu degetul pentru că sărutul lor creează invidii. Piatra iubirii lor străluceşte şi nimeni nu poate certa ploaia că-şi doreşte atingerea lor, nimeni nu poate obliga soarele să nu le mângâie obrajii dimineaţa, nimeni nu poate împiedica fulgii de zăpadă să alerge în întâmpinarea lor. Paşii lor au acelaşi ritm, gura lor acelaşi cuvânt rosteşte, ochii au aceeaşi bucurie şi mâinile lor aceeaşi căldura împărtăşesc. Aleargă iedera să înveţe protecţia braţelor lui, se străduieşte grâul să încolţească precum o face pântecul ei, ar vrea macul să aibă culoarea lor şi pianul cafenelei unde şemineul sărută buturugile trosnind ar vrea să le cunoască notele iubirii, să cânte acel cântec al inimii lor. E multă tristeţe pe chipurile cumetrelor pregătite de curăţenia de Crăciun căci nu au scos gunoaiele din casă la vremea potrivită, de aceea trecerea sufletelor pereche luminând totul în jur le deranjează. Se pleacă până la pământ copacii în semn de respect căci ei cunosc însemnătatea întregului şi din frunzele rămase pe ramurile lor le-au încropit o carte numai pentru ei. Pe filele-frunze povestea lor va rămâne vie pentru totdeauna căci păsările albastre o vor purta pe aripile lor până la cer...

La fereastra îngerului

Şi a fost o seară în care jivinele şi-au acoperit ochii, răpuse de LUMINA prea puternică. 

Şi a fost o noapte în care înlăuntrul lor s-a revărsat ... iar zoaiele au cuprins oraşul în care se făceau că trăiesc. Şi a venit clipa unei vremelnice bucurii mărunte, când jivinele au crezut că săgeţile lor pline de venin au rănit, însă Cavalerii de pe câmpul de bătălie purtau pe sub veşmintele în aparenţă ponosite armuri din lacrimile unui înger rănit.

De unde să ştie ele, jivinele, că spiritele vii te privesc în ochi în timpul bătăliei şi nu lovesc pe la spate. Doar laşii fac asta, doar cei care nu înţeleg unicitatea clipei ce se scurge prin clepsidra Timpului grăbit să aducă binele pe Pământ. 
Aceste jivine au rupt cu dinţii din carnea fragedă a îngerului creaţiei, crezând că pot să lase urme, dar de la prima înghiţitură LUMINA a început să le curgă prin vene incandescent. Cu sabia ridicată Cavalerii făceau dreptate, iar fulgii de nea acopereau ce a mai rămas din jivinele căzute pe câmp.  

Îngerii nu închid ochii, ei văd în întuneric şi văd şi în LUMINĂ. La trecerea lor jivinele se dau în lături. E uşor să vezi un înger printre oameni, pentru că jivinele se aruncă asupra lui, încercând să-i sfărâme albastrul privirii. Dar îngerul iubeşte aşa cum jivinele nu au de unde să ştie să o facă, iubirea lui e ceea ce  jivinele nădăjduiesc să aibă numai pentru ele. Ar vrea să-i scoată îngerului ochii, dar nu reuşesc şi asta le face să urle a neputinţă. De unde să ştie, bietele jivine, că îngerul este legănat de constelaţii şi mângâiat de stele. Îngerul însuşi este comoara pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor grăbiţi să stingă lumina prea puternică a focului sacru adus de un titan odinioară. 

Jivinele sunt din ce în ce mai oarbe, deşi ar trebui să se trezească. Jivinele sunt din ce în ce mai lepre, deşi vremea leprei s-a dus demult. Alba atingere a îngerului a lăsat o amprentă definitivă pe inima jivinei ce şi-a ascuţit ghearele şi dinţii de carnea lui. Iertarea divină şi lacrima lui au făcut carnea fiarei să sfârâie, la fel cum îi sfârâiau venele de la LUMINA ce se scurgea prin ele, la fel şi călcâiele ei ce alergau să se stingă undeva, departe de iubirea îngerului. 

Acesta ningea iubire şi fulgii lui de nea ardeau totul în cale. Jivina nu se mai putea ascunde nicăieri, căci nici pământul, nici apa, nici aerul şi nici copacii nu o primeau. Aceştia din urmă mor în picioare atunci când vor ei să moară... În nebunia ei, fiara alerga, iar iarna se aşternea peste lume să cureţe suflete. Verticali, cu seva dreptăţii curgându-le prin trup, Cavalerii au rămas pe câmpul de bătălie, căci lupta lor are o cauză nobilă. Îngerul i-a rugat să răspândească vestea că la fereastra lui jivina poate găsi LUMINA, la fereastra lui jivina poate găsi un pahar cu vin roşu să se întremeze după goana prin lume, la fereastra lui jivina se poate adăposti... doar să vrea. Şi atunci Cavalerii dreptăţii au tăcut. Doar că Jivina aleargă prin lume încă...

Aurora

Sunt linia pe care EL a frânt-o şi a decis să o arunce la capătul lumii. Sunt lacrima ce a curs pe obrazul soarelui şi sunt firava umbră a ultimului cuvânt pe care gura ta l-a rostit. Spirala verde-albastră s-a împleticit în mersul ei câteodată, dar a găsit mereu forţa să renască din propria-i cenuşă, bucurând cu lumina ei privirile îndreptate către ea de departe, de dincolo de ceea ce se cunoaşte. Incredibilul ei dans, precis ca un ceasornic pe care mâinile unui meşteşugar dedicat l-a construit, a colorat stelele a libertate. Există mereu o cale de a reuşi, pentru că atunci când te loveşti de imposibil eşti inspirat şi supravieţuieşti, aşa cum nu te aştepţi niciodată. Sunt forma în care EL a turnat iubire, sunt pleoapa pe care o închizi când durerea ta e prea mare, sunt norul ce te mângâie când toată lumea uită de tine, sunt unda de şoc ce ridică valuri uriaşe în apărarea ta. Febra care-ţi dă de veste că infecţia aşteaptă clipa ta de neatenţie, sunt buzduganul pe care îl aruncă în poarta ta cea dintâi zi a noii tale vieţi. Dar înainte de orice simt că trebuie să ştii că tu eşti aurora mea boreală...

Comoara

Eşti Aer şi te-ai născut pentru a iubi Apa. Ea a fost dintotdeauna Apa ta. Eşti suflet de lumină şi dăruieşti iubirea ta Apei, fără de care atât de greu îţi este să respiri. Ea respiră prin tine.
Nu crede tot, dar înţelege tot ce ochii dinlăuntrul tău pot să vadă! Ea ştie şi te aşteaptă şi pe tine să şti.

Ai săpat ani întregi, convins că vei găsi comoara. Ea ştia că este a ta dintotdeauna. 
Ai descoperit intrarea în fântâna înţelepciunii din care ai băut. Ea ştia că gustul ei va rămâne veşnic pe buzele tale.

Ţi-ai umplut atât corpul, cât şi Sufletul cu Lumina ei. Ea ştie că sunteţi LUMINĂ ÎMPREUNĂ.

Ai ţintit spre perfecţiune, dar ea ştie că nimic nu e perfect.

Destinul tău este să devii Una cu Lumina Apei, şi, da, destinul ei este să-ţi lase lanţurile să cadă. Calea pe care ai mers s-a aflat în mijlocul umbrelor, dar ea te-a eliberat de întuneric.

Ce simplu, ce frumos şi ce albastru eşti Aer, iubirea ei te-a colorat aşa. Cum de nu ai ştiut de protecţia ei? Cum de nu ai văzut că luminează pentru tine? Cum de nu ţi-ai dat seama că în braţele tale, te-a călăuzit spre ea? Misiunea ei e să vindece, să călăuzească, să purifice, să îndrume, să iubească... Dar poate toate acestea, şi mai mult decât atât, pentru că înlăuntrul ei Aerul îi dă viaţă...

Poarta Lupilor Albi

Se ridică iarăşi cei ce se trezesc şi pene dăruite de îngeri au căzut din ceruri la naşterea ei. 
Şi ea era Lup Alb, la fel ca şi ceilalţi, chiar dacă era fată şi strălucea în lumina lunii. 
Călăuzitoare între oameni îi era dat să fie şi o călăuză i-a fost şi ei dăruită, căci greu era urcuşul celor infiniţi dintre oamenii limitaţi. A urmat-o deci şi niciodată singură n-a fost. 
Prin părul ei suferinţele au trecut, dar n-au avut curaj să şi rămână, culoarea ei le alunga. Nenumărate fiinţe şi-au găsit liniştea prin atingerea ei, nefericite făpturi reveneau în clipa în care călăuzirea ei le rostea cuvântul ce dădea viaţă. Se născuse din misterul florii de lumină şi nu aparţinea acestei lumi, era doar înrudită cu ea.
Se răsucea în rănile tuturor şi aştepta apoi, răbdătoare, ca aceştia să se vindece.

Copacii albi îşi întindeau înţeleptele rădăcini şi alungau astfel imensitatea nefericirii. Fructe amare şi frunze otrăvite păreau momentele când nu era ascultată, căci ea lupta să-i vadă pe toţi urcând şi aripile şi le-ar fi dăruit cu bucurie ca să-i vadă sus. Lacrimile ce au săpat adânc îi cereau iertare zilnic, dar recele foc al vieţii dormea aproape şi cu el alături îi elibera pe cei ce erau ţinuţi cu forţa dedesubt. Locuitoare a ultimului templu ALB, avea puterea focului etern. Învăţătoare de oameni i s-a permis să fie şi astfel Calea Albă să le arate lumina din ei. Cu vocea arzând vălul nopţii lumina Adevărul şi niciodată nu tăcea când era vorba de rău. Cei neştiutori aflau că nu trebuie să se teamă căci frica e cea care-i leagă de partea întunecată, iar singurul fir călăuzitor aici le era inima. De la ea ştiau cei înţelepţi că aceia călăuziţi nu se rătăcesc, iar cei care s-au rătăcit nu mai pot găsi calea dreaptă. De la ea, copiii aflau că iubirea e totul şi că n-a rostit mai mult decât ştia că este necesar, căci armonia nu este adusă de cuvinte. Când taci în faţa ta se află înţelepciunea.

Lup Alb era şi ea. Şi locuitoare era. Dar mai ales călăuză cu fire de dus până la capăt era. Cea mai puternică forţă dintre toate era focul ei interior. Uneori, oamenii se sprijină numai pe ceea ce rezistă, deci misiunea ei era să-i sprijine rezistând pentru ei. Ştia că nu toţi ochii văd la fel, că omul este o stea încătuşată şi că doar lupta corp la corp îl poate elibera din chingi. Doar cu trudă steaua din oameni înfloreşte. Şi astfel ea trecea în fiecare clipă stele din oameni prin Poarta Lupilor Albi. Dincolo de poartă, paznicul aşeza stelele într-o formă anume şi binecuvânta călăuza cu un singur CUVANT...

Albă clipă

Mă învelesc în durere şi nu mai am putere să aprind candela pe care vântul a stins-o cu nebunia lui. Mă risipesc pentru că ultima rază de soare m-a rănit când am îndrăznit să sper. Am adunat la vise neîmplinite până când n-am mai avut unde păşi şi m-am împiedicat. Da, am căzut şi apoi m-am ridicat, nu mai sunt însă în acelaşi loc. Lumea nu mai e aceeaşi. Norii pe cer sunt mai aspri, lumina dă lupte intense şi mi-e teamă că va pierde. Un gând trimis de undeva de sus m-a atins pe frunte şi ceaţa transformării şi-a luat misiunea în serios. Coconul se ţese febril, durerea este surdă, dar există, o simt cum se târăşte căci lumina pătrunde până la plăsele. Şi bulgări de tăcere se sparg de umerii mei albi, iar de atât strigăt glasul meu a înlemnit. Valuri imposibil de dus până la capăt mi-au luat cu ele ce aş fi putut pune deoparte şi astfel, la prima zăpadă, voi fi mai fără de povară ca oricând. Ce albă clipă de libertate mă va aştepta la momentul aripilor deschise doar îngerii ce mă veghează cred că ştiu. Dar până la ieşirea din pupă mai e timp cât pentru o ultimă ninsoare de cuvinte împietrite de prea multă aşteptare. Şi am obosit fără să fac nimic, dar am polen pe degete de la albinele surprinse de ger şi cărora le-am citit un psalm de lumină ca să găsească drumul spre casă. Mi-ar plăcea să ştiu că e de ajuns ca să încerc să revin la viaţă. Însă pleoapele mele sunt grele ca plumbul topit pentru replici mărunte şi tabla verde nu mă lasă să mut piesele în ritmul meu. Nu încă. Dar întrezăresc alb, deci sunt în lumină. Întrezăresc un drum, deci tălpile mele de aceea se grăbesc. Întrezăresc diafane aripi şi ştiu că până la mine mai e doar o iarnă de somn. În zăpada ce va curăţa drumul pentru mine văd o prietenă adevărată şi am încredere că totul va fi bine, până la urmă.

Cântecul culorii

Furtuna trecutului m-a izbit de Muntele Trezirii şi cartea de piatră a vieţii lui mi-a lămurit paşii şovăielnici, ca la început de drum. În acea dăltuire cerul şi-a cernut pulberea adânc şi a adormit o dată cu noi, cărora EL ne-a spus simplu, OAMENI. Am fost cândva rază de soare, apoi lacrimă de stea, m-am înălţat, sămânţă fiind, spre cer, mi-am lăsat fructele să cadă pentru toţi, iar peste câmpia trupului omenesc s-a aşternut uitarea noii vieţi. Din neastâmpăr am încolţit din nou. Din îmbrăţişarea încrederii depline m-am întâmplat încă o dată şi peticele calde încropite altădată au căzut. În plină rană am rănit suferind şi apoi am intrat în furtună. Cântecul culorii ce-mi alina trezirea a hrănit cu lumina lui încurcatele rădăcini ale curajului meu. Târziu, când Muntele Trezirii nu mai spera într-o minune, m-am scuturat şi mi-am rostit sensul. O dată pentru totdeauna.

Nu vreau

Nu vreau să tac şi nu mai pot să rabd. 
Nu vreau să sper şi nu mai pot visa. 
Nu vreau să uit şi nu mai pot avea. 
Nu vreau să spun nimic şi NU nu-i vorba mea. 
Nu cred că viaţa trebuie trăită fiind supus şi cred că am coloana infinitului în trup. 
Nu vreau să nu iubesc şi merg spre răsărit. 
Nu vreau vorbe în vânt, nu cred că pot înainta târâş şi nu mai pot să las durerea să mă împingă de la spate.
Nu vreau să mai primesc reproşuri de la sufletu-mi şi nu mai pot să mai accept chiar totul. 
Nu vreau să mai am lacrimi şi nu mai pot să mai rănesc nici perna-mi. Ce este drept e drept şi nu mai vreau să las răul să câştige nici măcar un fir de nisip.

Impietrire

Mi-am luat sufletul in palma dreapta si am incercat sa-i temperez nelinistile. Nu mi-a adresat nici un cuvant si o usoara fisura incepea sa se iveasca undeva, la radacina lui. In jurul meu a fost padure trista si impietrita multa vreme, dar libertatea imi lasase aripile ei in dar si sufletul meu supravietuise. Furtuna puternica a verii mi le-a rupt, iar sufletu-mi a inceput sa impietreasca. O cumplita senzatie de sufocare m-a cuprins si palma dreapta s-a cutremurat cazand. O data cu ea, sufletul meu. Iarba gesturilor de odinioara, crescuta des si verde pana la albastru, mi-a protejat imprastierea si viul meu suflet, pe care raul incearca sa-l atinga impietrindu-l, a gasit remediul in bratele luminii pe care blandetea-i naiva le-a insamantat.

Nu mă împac...

Iubesc durerea. M-am învăţat cu ea şi când încearcă să-mi curgă mierea fericirii prin vene mă doare. Durerea e eficace, e directă şi de la ea ştiu mereu la ce să mă aştept. O cunosc, o ştiu pe de rost, aproape la fel cum nu mi-am ştiut niciodată rostul. Fericirea mă sperie, simt că nu e pentru mine. Suferinţa îmi calmează răbufnirile, paşii, accesele de teamă. E durere şi atunci mi-e bine. Cu partea veselă nu mă pot obişnui. În marea-mi de tristeţe zilnică ştiu să înot, îmi pot bea cafeaua liniştită. În calmul siguranţei pe care tristeţea mi-o dăruieşte ziua mea poate să înceapă. Eu cu fericirea nu mă împac...

TU

Curge untdelemn din cuvantul ce ne-a unit in noaptea luminii si masurandu-l ti-am inteles menirea. Mi-am curatat aripile cu rosul vietii in liber zbor si lacrima mea a atins adancimea bucuriei. Mi-esti treapta si mi-e sufletul aparat de crucea iubirii tale ce lasa norii sa rasufle. Din partea drumului alb de atat nisip vesel am primit o veste buna si in bratele tale metamorfoza mea a inceput. Nu plec, nu stau, nu caut, nu gasesc... Iti sunt, ma ai, si sub semnul semintei sfinte adun in urechea ta adevarata mea existenta. Ce comoara se ascunde in pasarea maiastra a treptei ce se lasa calcata doar pentru a da sens unei minuni promise acestei lumi! O treapta formata din doua litere  una langa alta, umar langa umar. TU...

Gândind albastru

Gândind albastru te-am întâlnit pe tine. Culoarea ce ne leagă se scurge stingheră,aşa cum sângele nu ştie să o facă. Pe dunga lui albastru există puţinul necesar doar mie de a fi. N-am leagăn altul în afara stelei care m-a născut şi tăcerile răscolite de albastre cuvinte te-au scos în calea mea. Suflet pereche, avem somn albastru amândouă şi astrul ALB ne-a dat viaţă ca să dăruim iubire. Paşii mei sunt ai tăi şi înotăm albastru acolo unde ne spune luna, în nopţile fierbinţi de iulie. Te recunosc şi în risipa ta de iubire mă recunosc pe mine. Nu-mi amintesc tristeţea când îmi eşti aproape, mă întreb doar de ce nu ne-am întâlnit mai devreme, deşi albastru am gândit atâtea vieţi. Recifuri de corali albaştri ne toarnă în gene presimţiri luminate. Crengi adunate de-a lungul timpului sunt pline de albastru şi nu ard, de aceea în ascunzişul lor mâna mea a găsit puterea de a fi şi dinlăuntrul meu răzbate curajul de a fi femeie. Şi sunt pentru că eşti şi eşti pentru că sunt, ştiind că sfârşitul a fost început. Somn de aburi albaştri ne aduc dimineţile aproape şi las visurile cu tine să mă trezească. Doar astfel rostul îmi este împlinit. Lovit de mult prea multe ori, umărul mi-e totuşi sprijin pentru tine când cei ce înţeleg doar răul se pregătesc de luptă. Aşa că rup din gândurile-mi pline bunuri care să-ţi lumineze calea şi las astrul ALB să-ţi soptească La mulţi ani! De tine mă sprijin când doare, de tine mă prind în zbor, de tine mi-e dor când dispar şi clipa regăsirii e întreagă datorită ţie. Gândind albastru te-am găsit pe tine şi rămân albastră adâncindu-mă sub pleoapa timpului ce astăzi doar nouă se supune.

Marea pamantului intelept

Maslinul atins de plansul de unui inger stia ca o ramura de-a lui va fi rupta pentru nopti de veghe. Si-a inteles menirea si a ingaduit sacrificiul. In miez de zi, muntele sfant a lasat soarele  sa ma cuprinda si cuminte mi-am asezat cuvantul sa adune roua imbratisarii. Blandetea lui mi-a inmiresmat rasuflarea, iar pe umerii pamantului sfant fruntea mi se odihnea. Ape limpezi, ape calme, ape cazute in singuratate au vibrat cand ramura a fost rupta din maslin. De marea pamantului intelept mi-e dor astazi, cand argintul cerului de deasupra ei imi atinge amintirile. L-am inteles iubindu-l, l-am iubit intelegandu-l, l-am meritat amintindu-mi de el. Sufletul meu si-a lasat cascada sa urle in sfanta cadere a iubirii, iar surasul ingerilor mi-a atins cea mai trista zi transformand-o in lumina. Si apa cade inca ocrotindu-ma! Si soarele straluceste inca imbratisandu-ma! Si inca iubesc!

Am timp să luminez

Din chihlimbarul ce curge din cer în fiecare zi, păsări luminate îmi arată ce frunze să culeg. Le desluşesc înţelesul târziu în noapte, când oamenii trec pragul dintre lumi. Le urmăresc cu degetele conturul zimţat al trecutului şi încet, cu ochii închişi, îmi aduc aminte. Le recunosc parfumul, le simt vibraţia înaltă şi mătasea harului lor mă conduce la sertarul în care mi-ai închis amintirea. Nu am fugit atunci fără rost. Alegerea mea a fost corectă. Dar mi-a lipsit curajul de a-ţi spune adevărul. Iubirea mea a trecut prin multe anotimpuri, nefrântă. Dovadă, întâlnirea din această viaţă. Pe pagina albă a cărţii de acum inima mea scrie albastru, cum a făcut-o întotdeauna. Eu sunt cea care sunt acum. Nu mai am timp să sufăr. Nu mai am timp să dau greş, nu mai am timp să fug. Acum am timp doar să luminez. Şi aleg să am curaj să spun că te iubesc chiar dacă voi merge pe calea mea. Nu te pot urma în chenare trasate, nu mai accept alte linii. Am fugit cândva, astăzi încă te iubesc şi ochii mei, de-i vei privi, vor rosti adevărul pe care nu ai fost niciodată pregătit să-l auzi.
Ne-am purtat povara îndelung, de aceea din palmele tale îmi iau astăzi zborul spre ceea ce am ales la început şi am uitat pe parcurs. Lasă-mi iubirea să-ţi crească aripile şi ţie! Şi apoi, alege!

Culoarea

Înainte să înfrunt ce a trecut deja o culoare mă tot trăgea de mână. Voia să o port. Era prea vie pentru mine, aşa spuneam în gândul meu, dar nu ştiam că ea mă auzea. A zâmbit la gândul meu şi a tăcut aşteptând. Mă complăceam în griul zilnic, purtând tot ce era mai negru. Culoarea îşi pierduse sensul. Gânduri la fel de negre curgeau pe umeri ca nişte şerpi triumfători şi plini de venin. Se înfiorau florile la trecerea mea, iar animalele mă ocoleau. Eram prea oarbă ca să înţeleg că de la mine venea întunericul. A venit apoi ziua în care culoarea a vorbit. Ploua şi am deschis umbrela, iar lumea a zâmbit privindu-mă. Umbrela mea era cel mai frumos mac ud văzut vreodată. Roşul îmbrăcase umbrela, iar aceasta se îmbujorase de emoţie. Aşa frumoasă nu fusese niciodată. Am înţeles atunci că şi orbii vedeau mai bine decât mine. A fost ziua în care am îmbrăcat lumina şi am acceptat iarăşi culorile în viaţa mea. Mâinile mele se contopesc în culoarea dansului vieţii şi am înţeles că niciodată nu e prea târziu să fii tu însăţi. Puteam picta fără să îmi fie teamă că risipesc culoarea, puteam iubi fără să mă gândesc dacă înapoi primesc ceva. Pur şi simplu trăiam, respiram, iubeam dăruind lumii culoarea mea. Culoarea inimii mele face inimile tuturor să zâmbească şi ştiu că toţi şerpii gândurilor negre au ars la atingerea ei.

Oraş înaintea ploii

Deşi mâinile pictorului erau legate de neputinţă, a reuşit să picteze oraşul înainte de căderea ploii. Deşi picioarele-i erau adânc înfipte, a cutreierat oraşul înainte ca tăcerea să se aştearnă. Pictorul şi-a dat seama că nu mai avea nimic de pierdut. Abia atunci a învăţat ce este zborul. Când leucoplastul aplicat peste rănile lui agresau ochii celorlalţi, a uitat de durerea cumplită şi şi-a întins mai aprig aripile. Oraşul a dat contur primei scormoniri dincolo de stelele ce i-au ars retina cu iubirea lor. Oraşul i-a rotunjit suferinţa primei dezamăgiri şi tot el i-a prins lacrima dintâi în palme. Cu oraşul lui, mână-n mână, a văzut primul film şi cu el a aşezat ordine în muzica nevăzutelor culori ale parcului prin care s-a plimbat şi se îndrăgostea de fiecare clipă certându-se cu timpul. A revenit astăzi în acel parc şi l-a rugat să-l ierte că a uitat de el o vreme. Ochii lui i-au zâmbit şi în ei a zărit fărâma lui de cer, libera lui devenire. Parcul i-a înţeles plecarea, i-a înţeles trezirea şi ca mulţumire pictorul i-a dăruit inspiraţia. Atingerea divină l-a colorat şi răsuflarea lui s-a răsfrânt pe pânza lui pentru totdeauna. Acum ploaia tăcea admirând oraşul din tabloul pictorului. Nu-l recunoscuse. Oraş înaintea ploii, cetatea lui veche, înţeleaptă prietenie.

La un pas de linişte

Am iertat, la fel cum face apa. Am curăţat, aşa cum face focul. Am vindecat, aidoma aerului. Am revenit la viaţă, cum face pământul.

Furtuni ce nu aveau nimic divin mi-au răscolit cetatea sufletească, dar mi-am lăsat mâinile în pământul drept şi neşovăitor şi am prins rădăcini. De la pământ am primit curajul de a respira prin tine astăzi, mirosind parfumul gingaşei flori a iubirii. Curgerea firească ce ieri părea neverosimilă creează neastâmpăr în alte dimensiuni. DIn tine izvorăşte poezia unui suflet de lumină ce pe lespezi albe a păşit odinioară, iar astăzi şi-a redescoperit cuvintele tăinuite de cei pe care invidia i-a mânat de la spate. E înţelepciune în ochii tăi, simt că eşti la un pas de linişte, aud dreptatea cum îţi rosteşte numele şi dăruindu-mi pietrele timpului mă dăruiesc şi eu ţie.

Poate voi fi eu

Privesc neliniştea din interiorul meu şi încerc să-i înţeleg zbaterea. Pletele ei sunt răsfirate de vântul iernii şi mă simt neputincioasă. Nu pot ţine aprins opaiţul pentru ca ea să găsească drumul spre linişte. Simt cum îmi îngheaţă tristeţea în vene şi mi-e teamă că vara e departe. Pe umărul norilor grei de atâta zăpadă mi-am aşezat capul şi mii de săgeţi cad fără să găsească puterea de a-şi atinge ţinta. Nu ştiu de ce vin poeziile la mine, de ce m-au ales pe mine, de ce sunt eu muza lor. Mă zidesc în interiorul meu şi aştept următoarea viaţă. Poate atunci voi fi EU. Poate atunci voi fi LIBERĂ. Poate atunci voi FI.

Rămânerea

De la cea dintâi îmbrăţişare am rămas dureros de albă. Gânduri măcinate la moara luminii au reuşit să mă trezească din adormirea-mi. Încet ai revenit şi tu la viaţă. Fără pată ne este dimineaţa împreună şi dantelate în piele mi-au rămas cuvintele rostite în clipe nerisipite. Am tras peste mine soarele de la fereastra sufletului, păsări albe se împacă rostogolindu-se pe cer, iar veninul urii li se scurge pe aripi, încet. Am crescut în timpul luminii, am iubit în timpul ei, am lăsat capul pe genunchi să pot păstra roua şi privirea ta îmi spune cu blândeţe că e bine. Desenez cu răsuflarea mea un drum către tine şi nimic nu îl poate şterge sau tulbura măcar. Te simt în liniile din palmele mele,  vibrează vocea ta în mine şi pavăză mi-e viaţa ta. Povară nu mai am, trecutul s-a topit şi trăiesc recompunându-mă din ce în ce mai limpede. Îmi curg mângâierile tale pe trup, în floarea iubirii mă îmbraci şi-n ochiul magic al universului tău îmi scald tălpile, ca sa fie rămânerea vie şi definitivă.

Secretele mării

Marea şi-a lăsat secretele în scoica sufletului meu, mai albastră ca cerul senin. O tot ascult în vremurile neîmblânzirii şi în palma ta număr fărâmele de viaţă rămase. Vocile corăbierilor care au iubit-o mai mult decât orice sunt la fel de puternice precum susurul izvoarelor de stâncă în plin deşert. Pentru că sunt secrete, las seceta să triumfe în jurul meu până dincolo de veacuri. Depăn firul vieţii ei şi sparg ura strânsă în mii de cioburi pe care le adun şi le prefac în nisip, pentru că doar strălucirea e folositoare. Dacă vei trece pe malul mării mele vom face un foc mare din vreascurile trecutului şi vom arde răul aţipit pe drum cu parfumul de tămâie din buzunarul secret al zilei de astăzi. De prea multă ascultare, scoica mea albastră a aruncat în palmele mele perle, răsfrângeri de lună în soarele ce curge-n valuri.
Din ele se naşte iubire, iar singurul secret împărtăşit cu marea eşti tu.

Frunte de cer

S-a înverşunat în trecerea ei furtuna de nisip şi mi-a trebuit ceva vreme să mă pot scutura. Pe vechi rigole curgea gri de ploaie şi târziu galben de soare, însă iubirea avea un alt drum spre acasă. Mi-ai dăruit conturul clar al aripilor mele şi chemarea ta mi-a amintit de întregul care suntem. Mă potopeşte câmpul de maci din inima ta şi în puritatea formei lui te zăresc mereu. Gingaşe cireşe au prins curaj să iasă-n lume la căldura ta şi am primit puterea de a înţelege cântecul lor. Cum să nu lunecăm aproape, în tăcerea noastră plină de cuvinte? Cum să nu fim noi înşine când se împiedică timpul în propria-i cursa cu obstacole? Îţi apăr lacrima întârziată şi sărut fruntea cerului ca să-mi păstreze o rază de lună să pot da viaţă clipei în care ne-am născut întâi. În colţul blândeţii tale mi-am sfâşiat dorul şi praful durerii nu se va mai aşterne niciodată peste aripile mele.

În doi

Când luntrea pescarului a atins ţărmul, asfinţitul încă şovăia. Cerul nu ştia dacă să se lase îmbrăţişat de noapte, dar răbdarea ei a dat roade în cele din urmă. Strădania pescarului nu avea rod bogat. Trist şi fără vlagă îşi trase luntrea pe nisip, apoi se îndreptă spre casă, acolo unde părinţii aşteptau.

Purtându-şi frunzele toamnei vieţii, cei doi adunau fărâme de cer senin pentru clipa în care copilul lor ajungea acasă ca acum. Fără nimic în plasa lui. Bătrânul tată ştia ce înseamnă ziua în care nici un peşte nu voia să se lase prins. De aceea braţele lui strânseră cu puterea rămasă braţele fiului său, semn de înţelegere. Mama avea pregătite câteva turtiţe pe care la aşeză pe masă, alături de laptele de capră. Pescarul mulţumi şi sărută mâna celei care-i purta grija. Totuşi, i se părea nedreaptă viaţa. Se certă în gând cu Dumnezeu şi adormi astfel. Ploaia începu dintr-o dată şi se izbea de obloanele deschise. Iarba tremura la atingerea vântului şi pescarul deschise ochii speriat. În casă nimeni, pustiu. Doar el. Oare ce se întâmplase. Nu reuşea să desluşească întunericul, doar fulgerele aduceau o secundă de lumină pe care acesta o folosi ca să găsească lumânarea. O aprinse, dar părinţii lui nu se zăreau. Ieşi în furtuna de afară, dezlănţuită şi strigă. Însă nu putea fi auzit. Nu se auzea nici el. Ud până la piele intră în casă şi începu să plângă. Unde erau părinţii lui, ce se întâmplase cu ei, cum era posibil să dispară aşa, în noapte? Întrebările îl înnebuniseră. O atingere uşoară pe obraz îl făcu să respire greu. Nu vedea pe nimeni şi totuşi cineva îl atinsese. O voce îi spuse calm să nu se teamă. Pescarul încuviinţă. Aproape imediat casa se lumină. Se afla pe o alee albă, în mijlocul unei cetăţi la fel de albe. Oameni cu veşminte albe treceau pe lângă el. Nimeni nu părea că ştie de prezenţa lui. Ca o umbră trecea prin cetate. La un moment dat o mână îl opri. "De ce ai adormit supărat pe mine? Cu ce crezi că am greşit?" Pescarul înţelese unde şi mai ales în faţa cui se afla şi îngenunche cerând iertare. "Am greşit. Nu trebuia să fiu nemulţumit. Ştiu că alţii sunt şi mai greu încercaţi decât mine. Îmi pare rău! Te rog , orice s-ar întâmpla, oricât de săraci am fi, oricâte greutăţi voi întâmpina, adu-mi părinţii înapoi!" "Dar e greu, vei avea mai multe guri de hrănit. Aşa îţi va fi mai uşor, nu crezi?" "Părinţii mei mă fac cel mai bogat om din lume. Datorită lor sunt eu însumi. Mă plec cu umilinţă şi cer iertare, dar te rog dă-mi părinţii înapoi!" " Doar tu o poţi face. Nimeni altcineva. Când vei înţelege puterea lui doi abia atunci vor fi lângă tine iar". Pescarul se grăbi să riposteze, dar se afla acum în afara cetăţii, pe o cărare de aceeaşi culoare cu cerul. O urmă în tăcere, cu lacrimile-i şiroind pe obraji. Merse astfel fără să ştie cât timp trecuse până ajunse la o fântână de la care o fată scotea apă cu greutate. Era mică de înălţime şi plăpândă. Pescarul uită de durerea lui şi o ajută pe fată. Aceasta îi mulţumi şi înainte să plece îi spuse: "Priveşte adânc în tine! Cei dragi nu sunt departe". Pescarul îi prinse mâna mică în a lui şi o sărută drept mulţumire pentru vorba blândă şi înţeleaptă. Ajunse la marginea mării şi un sat îi apăru în faţa ochilor. Se lumina de ziuă şi primii pescari se întorceau la mal cu plasele pline. Se grăbi să ajute, pentru că se părea că era nevoie de braţele lui vânjoase. Bărcile erau pline ochi, dădeau pe afară, iar plasele la fel. Uimit peste poate, pescarul întrebă de unde atâta abundenţă când în satul lui nu se prindea nici unul. Un bătrân cu plete albe îi răspunse ca şi cum întrebarea fusese pusă cu glas tare, ceea ce-l uimi pe pescar. "Ai adus noroc satului nostru, băiete!" Eşti primul care calcă pământul sfânt al strămoşilor". Pescarul nu găsea cuvinte să răspundă oricât s-a străduit. Fata pe care o ajutase la fântână îi zâmbea. Pescarul îl întrebă pe bătrân dacă poate să rămână la ei, căci nu mai avea pe nimeni. Acesta spuse un da puternic, iar satul deveni din acea clipă acasă pentru pescar. Fiecare familie era alcătuită din ea şi el. Nu erau copii, nu existau bătrâni în afara celui pe care-l ştia deja bine de acum pescarul. Singură era doar fata de la fântână şi singur era doar el. Limpede tremura soarele deasupra casei lui şi ca răspuns la clipa pierdută veni vraja din ochii ei. Se simţea împresurat de ochiuri de apă desprinse din privirea fetei. Vocea ei caldă uneori îi adormea mirarea şi inima lui însetată iubea deja dimineţile în largul mării când fura umbra paşilor ei, semn al unei vieţi împreună. Nu a fost departe momentul în care şi-au rostit iubirea la marginea mării şi a unui vis.

Noaptea dintâi era altfel, ploaia bătea cu putere în ferestre şi pescarul îşi găsi mireasa printre cearşafuri, tăcută, plânsă ca un infinit de timp suspendat peste casa lor albă. Nu înţelegea de ce ea plângea cu toată fiinţa ei, ar fi trebuit să fie fericită. Gândurile ei i se agăţau de tâmple şi-l ţineau în suspans. Apoi, zări doi fluturi negri, cu perle portocalii şi albe pe aripile plăpânde, care se jucau cu aerul de deasupra lui. Se aşezau pe capul lui, apoi zburau. Se întorceau şi se opreau pe genunchii lui, apoi zburau iar. Ceva îi atrăgea la el. Pescarul nu avea curajul nici măcar să respire. N-ar fi vrut să deranjeze dansul acesta misterios. Ştia că fluturii trăiesc doar o zi. Dansul lor de iubire îl emoţionă. În aceeaşi clipă înţelese puterea lui doi şi mai ales înţelese de ce mireasa lui plângea. O luă în braţe şi ceru iertare. Iertarea veni o dată cu furtuna dezlănţuită de afară. Pescarul deschise ochii şi se trezi. Mama îl mângâia încet. "Trezeşte-te, copilul meu! Cineva are nevoie de ajutor!" Fericit, pescarul îşi îmbrăţişă mama şi-i sărută obrajii albi. Ieşi în ploaia rece şi auzi strigătul disperat de ajutor. Venea de la fântâna de la capătul satului. Cumpăna fusese trăsnită şi o fată fusese prinsă sub ea. Cu toată forţa, pescarul ridică lemnul, iar fata se târî pe pământul ud de lacrimile cerului. Abia se mai putea mişca. Pescarul o luă în braţe şi o duse acasă. În timp ce mama lui o încălzea cu lapte de capră abia muls şi veşminte curate, se schimbă şi el. Era fericit, era acasă, era alături de ai lui. Îngenunche şi mulţumi! Intrând în camera  în care crescuse rămase mut. În faţa lui stătea mireasa din visul său. Şi ea tresări de uimire. Se îmbrăţişară cu emoţie, ştiind că ce este scris în cartea LUI scris rămâne. Fluturii dansau singurul dans care aduce lumina pe pământ, dansul iubirii. Care nu poate fi dansat decât prin puterea lui DOI.

Slăbiciunea timpului

Îmi amintesc acea furtună a venirii tale. Zbaterea cerului şi neputinţa lui de a te opri din drum îmi sunt atât de proaspete în minte. A fost clipa în care timpul a uitat de mine şi ţi-am simţit sfinţenia în chilia inimii. A fost clipa în care mi-am înălţat fiinţa şi am înţeles că trăirile-mi rămân intacte vieţi la rând când timpul se opreşte. Simţeam ce am simţit la cealaltă oprire, când semnul tău mi-a fost lăsat pe trup, iar palmele-ţi au căpătat frângeri din care a curs tăcerea în valuri. Am aşezat iubirea acolo unde trebuie să stea, în locul din care Dumnezeu vorbeşte, iar eu ţi-am purtat atingerea  ca pe o podoabă. Ce dacă seva n-a mai alergat prin trandafirii roz rupţi cu atâta dorinţă de tine pentru mine atunci când fulgerele luminau pământul, ce dacă vorbele-ţi nu mai ajung la mine, ce dacă lacrimile curg când mintea se războieşte cu sufletul! Urma spinilor a rămas, urma iubirii a rămas, urma întâlnirii dintre noi a rămas. Dar timpul are o slăbiciune pentru mine, astfel că se va mai odihni din când în când. Ştiu că la cea dintâi oprire a lui va începe iar furtuna care te aduce lângă mine şi îngerii vor zâmbi din nou.

Steaua mării

Mi-am atins piciorul de sarea mării şi albul ei sărut mi-a dat răgaz să-ţi mai aud o dată chemarea. Mi-am purtat dorul de tine pe umeri şi din albastrul lui ţi-am trimis câteva franjuri pe aripile pescăruşilor ce au vegheat asupra mea. Sunt pe tărâmul iubirii, se simte. Neastâmpărul tău trece pe lângă tâmpla mea încinsă la soare, iar orizontul îşi cerne frumuseţea greu de uitat în ochii mei. Sângele scoicilor pulsează perle, iar cheia iubirii mele deschide ziua de astăzi. Ţin răsfrângerile razelor de soare în faldurile rochiei mele şi la căderea serii luminat vei fi. Nu mă risipi cu neputinţele tale, nu-mi lăsa somnul să ridice stoluri de ţipete, nu spinteca singurătatea florilor de colţ adormite de frica atingerii pământene! Lasă-ţi mâna să adoarmă pe genunchiul meu! Lasă-ţi şuviţa rebelă de păr să râvnească pielea mea netedă şi lasă-mă pe mine lângă tine! Lasă-mă să înot la lumina lunii în marea de iubire în care se odihnesc uneori zeii, lasă-mă să scutur teii, iar mierea lor să-ţi îndulcească dimineţile lângă mine! Nu există stâncă pe care tălpile mele să nu o cunoască la malul mării iubirii, algele ei albastre mi-au împodobit uneori încheieturile mâinilor, iar copiii ce s-au jucat aici mi-au dat cheia castelelor de nisip spre păstrare. Prefă cu iubirea din sufletul tău această mare într-o stea albastră şi prinde-o în părul meu în clipa în care nu vei mai avea putere să mă chemi pe nume. Voi fi mereu înaintea ta cu un pas ca să o zăreşti şi să urmezi lumina ei în tăcerea zilelor ce vor veni.

Sunt

Pot face face faţă singură necazurilor pe care le întâmpin. Mereu am făcut-o. Dar astăzi am păşit pe cărarea dinlăuntrul meu în încercarea de a mă descoperi. Cea care ştiu că se ascunde acolo. Cea care sunt. La tot pasul am dat de pietre preţioase, de flori, cărarea mea nu e nici tristă, nici retrasă. E visul meu dintotdeauna înlăuntrul meu. Minunea unui curcubeu, un muzeu al binelui ce scânteiază de câteva vieţi ca să fie vizitat. În leagănul credinţei mi-am deprins menirea şi bucuria mea a dat pe afară. Aripile mele nu obosesc aici, muzica inimii mele se aude perfect, nimic nu o împiedică să curgă, învăluită sunt în har, în poezie şi dacă privesc puţin mai bine cred că şi în mătasea argintie a stelelor. Lemnul viorii dinlăuntrul meu e neatins de putregaiul celor ce au vrut să-i pierd paşii, rezonanţa ei e perfectă. Am înflorit, mustesc de viaţă, e rouă limpede peste tot, adânc în mine am ajuns, iar acolo m-am descoperit. Eram ce nu mai sunt, ce am fost doar dintotdeauna, ce sunt undeva unde ating, transform, vibrez, ridic şi iubesc. Apoi zbor, călătoresc unde este iar nevoie de mine. Visul meu dintotdeauna a avut loc demult, când băteau clopote undeva şi a durut tot ce e omenesc, de aceea astăzi mi-e atât de dor de mine. În cele mai albastre locuri ale mele sunt ceea ce sunt undeva, cândva, cumva, altcumva.