Pasărea poeziei

Un copil cu călcâie plăpânde şi flori albe în păr s-a întovărăşit cu cea mai albastră pasăre, cea a poeziei. Şi-au ţinut unul altuia de cald în nopţile reci, iar anotimpurile le-au răsucit pe-un deget. Drumuri lungi de tăcere le scuturau în palme adevăruri şi stângăcii naive încurcau iţele altora, uneori. Copilul îşi arunca uneori cuvintele pe scoarţa copacilor şi cu aripile-i albastre, pasărea poeziei le învăluia în harul ei. Mereu, când fiinţele pădurii se trezeau dimineaţa găseau copacii plini de poezii şi astfel ziua le părea mai frumoasă. Încet, încet, copilul pe care nimeni nu-l voise, devenind al lumii întregi prin iubirea pe care o purta în suflet, se dăruia pe sine prin cuvinte. Nimeni nu mai ştia ce e tăcerea de când el apăruse în pădure, căci citeau cu glas tare poeziile lui. Singură, ploaia lăcrima în tăcere de dragul lui, să nu-l deranjeze din culorile ce-l invadau când pasărea poeziei îl învăluia în aripile ei. Iarba creştea cu fărâme din cerul senin şi cu câte-un strop de lacrimă de soare, iar copilul alerga cu călcâiele lui plăpânde prin cruda menire a ei. Doi prieteni adunau gânduri rare, frumuseţi neasemuite, iubiri dantelate de lumină şi creau poezii pentru lumea nouă. Seminţe vii erau aruncate pe pământ şi ele aveau să încolţească la cea dintâi mângâiere a Lunii argintii.

Înţeleptul

Când a fost să-mi fie întrebările mai pline de gânduri, lumina unui înţelept mi-a înnegrit paginile albe pe care le ţineam în palme. Răspunsurile lui se aşterneau şi nu erau doar cuvinte. Tristeţea-mi scria formule pe faţa pământului şi din acea încrâncenare înţeleptul chema la el curajul. Durerea-mi răscolea miezul pământului şi din acea întoarcere de brazdă înţeleptul striga visul pe nume.
Dezamăgirea-mi dezrădăcinase încrederea şi din acea definită concluzie înţeleptul sufla peste mine bunătate. Rost cu rost se aduna în pumnul înţeleptului şi încercam, timidă, să-mi ascund rănile. Alţii erau mai loviţi ca mine, nu voiam să fiu povară nimănui. Dar zâmbetul lui îmi tăia elanul, nu mă lăsa să gândesc, nici să înalţ vreun gând de răzvrătire. Am căzut de atâtea ori în gol fără să mă prindă nimeni, am fost de atâtea ori întâmpinată cu răutate atunci când doar surâsul era necesar, am lăcrimat la răscruci în tăcere, am iubit şi nu am aşteptat niciodată răspuns, am vindecat şi atât... Copacul vieţii mele se înălţa în fiecare zi, dar rădăcinile lui nu-şi trăgeau seva din pământul plin de bogăţie, ci din piatra unui templu ridicat cândva iubirii. Lumina îmi umbla prin vene mai rapid ca sângele şi poate de aceea nu am aşteptat îndeajuns să primesc răspuns. Din săculeţul înţeleptului nu întrezăream nimic. Vedeam doar barba-i albă, privirea limpede şi cea mai frumoasă nuanţă de blândeţe pe care ochii mei au privit-o vreodată. Mă mângâia şi deşi nu înţelegeam nimic din cântecul pe care-l susura încet, undeva, simţeam efectul lui. Se amestecau lumile acum, cea veche, în care trăisem până atunci, cu cea nouă, de a cărei existenţă doar auzisem. Nimic nu-mi era familiar. O singură cale îmi apărea însă luminată, cea pe care rădăcinile mele o ştiau dintotdeauna... era calea iubirii. Răspunsurile mele veneau din inimă de acum, simţeam ce e bun pentru mine şi ce nu, la mine ajungea doar vibraţia iubirii. Ce minune făcuse înţeleptul cu mine? Nu mai aveam nevoie să întreb, era suficient să simt şi ştiam... Pasul meu spre lumea ce răsărea acum fusese făcut. Înţeleptul zâmbea la fel de blând ca atunci când îmi apăruse. Era preotul ce slujea în Templul Iubirii pe care copacul vieţii mele crescuse. Altarul la care el slujea era copacul meu. Pânza căzuse între lumile noastre, iar Timpul se apropia de sfârşit, de aceea am reuşit să ne vedem şi să ne ajutăm unul pe celălalt... Într-o scoică albă mi-am ascuns, iubitul meu alb, iubirea pentru tine. Dacă vei simţi vibraţia ei am să mă aud strigată pe nume şi inima ta va simţi... A mea ştie deja răspunsul, ştie deja adevărul. Inima mea nu mă mai minte de acum...

Inflorire

Undeva, la capatul iernii sunt eu. Poate candva am fost la pamant, dar am respirat intr-o zi si de atunci simfonia fulgilor de nea imi tot aduce pasarile albe inapoi. Undeva, la capatul anotimpului alb esti tu. Lumina aceea calda ce razbate din cabana, singura pata de culoare in tot acest univers alb, esti tu.

Pasul meu dintai esti tu, am invatat sa scriu peste campia trupului tau si intamplarile tale mi-au soptit durerea in pragul serii, cand viscolul albea rugina trecutelor vieti.  Din ramasite vechi de geometrie stiu ca-mi esti raza de cerc, ma completezi si numele tau e inscris pe tampla mea. In bratele tale aud clopotele infrigurate cum anunta sarbatoarea si adorm cu bucuria in suflet ca dimineata umarul meu te va sprijini, iar zambetul tau luminat de liniste ma va ajuta sa ajung la izvorul ranilor tale. Ne-a fost cercul impartit in doua, ne-am tot indepartat de calea dreapta si abia acum, acolo unde ramurile sunt roi de fluturi iubitori, inima mea reface din puncte si linii frante inima ta. E cald in cabana unde plita coace mere si fierbe vin, e cald acolo unde tu notezi o poezie pe lemnul curat, e cald acolo unde presimtirile mele iti spun povesti. E cald la capatul iernii, departe de primul cocor. Mi-e temelie risipa de alb si stiu ca atunci cand vei intelege ca liber esti, cand vei intelege ca schimbarea e primul pas, cand vei accepta curcubeul, primavara te va gasi pregatit sa infloresti iar...

Nesomn de cuvânt

Prudent îţi laşi copita pe pământ, eşti atent la sunete şi aştepţi sămânţa vie a luminii să izbucnească în primăvară...  Genunchii mei întârzie, se amestecă puţin cu rădăcini de cuvinte rostite din iubire şi îngerii îţi călăuzesc mersul  împăcându-te cu viaţa. Ce era neclar în jurul nostru astăzi se deşiră şi ochii noştri se obişnuiesc pas cu pas cu adevărul. De câteva ori am recunoscut vorbele bune din copilărie, te-am văzut cum alergai liber pe deasupra tuturor. M-ai văzut şi tu pe mine netulburând petale, nici sâmburi, nici aripi de păsări. Pleoapele tale refuză somnul şi mică albă pată de pe fruntea ta reface încet ceea ce urmează să se întâmple. Pletele-ţi flutură în pânză de cer senin din ochii mei şi tălpile mele desculţe îţi îndrumă copitele spre mângâierea mea. Primul pas în doi a fost limpezimea, alungarea în exil a fricii pentru totdeauna. Seva ta e mai înţeleaptă cu o vârstă ce nu mai e mea demult, iar buzele mele poartă credinţa sărutului tău născut sub soare. Raze strălucitoare răzbat din veşmântu-ţi, iar întunericul se adânceşte în lumină şi mii de curcubeie desprinse din cărţile noastre adorm în lacrimi de soare nenăscute încă. Adâncimea iubirii este dată de puterea cuvântului. Cu cât scrii mai febril cu atât nelinişteşti apele hârtiei căreia copacii bătrâni şi înţelepţi i-au dat naştere. Copaci liberi, fără şa. Când aşterni temeinic cuvântul, la rădăcină, încet şi sigur, nimic nu-i poate opri sămânţa să rodească visul până la capăt. Astfel, pe bolta iubirii noastre creşte un copac ce ne poartă fructele iubirii şi frunzele lui nu cad niciodată. Necunoscând frica nu poate ştii ce e fragilitatea, drept urmare spirala vieţii a învăţat să scrie de la noi.

Val

Se infiripa zorii si din sunetul solemn al valurilor ce se lovesc de tarm se contureaza clar argintia ta voce.
Ma rasfrang in oglinda soarelui si vestesc vazduhului venirea ta.
Acoperita de zapada ultimului val lepad haina veche si ma inchin seninului din privirile tale. Se aduna aburi de iubire si astfel imi croiesc poteca spre inima ta. Inconjurat de paienjenisuri esti si cu greu valul tau ajunge pana la tarm. Chiar de-as fi cunoscut menirea ierburilor pe care picioarele mele le-au zdrobit in drumul spre tine, nimic nu m-ar fi oprit din drumul meu. Imi stiu rostul, imi stiu alegerea. Tacerea ta imi spune multe, de asemenea... Pot pierde toate trenurile, intr-un tarziu tot voi ajunge ca talpile-mi pline de sange sa fie spalate de valul care esti. Pot uita toate cararile spre tine, intr-o zi tot voi atinge cerul senin din ochii tai si voi alunga tot raul din tine. Pot strabate calea pana la stele si inapoi daca sunt nevoita, mereu te voi prinde de mana si voi lumina cu tine. Poti pleca daca vrei, poti ramane, iubitul meu alb, tot ce pot sa-ti daruiesc e libertatea insasi.

Taina

In padurea luminata de semnele inceputului de lume ne suntem sprijin, umar langa umar. Lacrimile curg in afara focului si botezata sunt astfel inaintea Lui. Iti spal radacinile cu iubirea mea si de acum ritmul sevei tale e dat de primavara care e la un pas de tine. In aceeasi framantare ne cuprindem firea si neputintele ne-au fost luate de vantul ce ne mangaie frunzisul. Vartejul de lumina cu trup de om asteapta adierea mea usoara cu trup de femeie. Ferigi aramii sparg pecetea fierberii si clopote canta pe ramurile noastre. Dincolo de lume si de nume, o vraja divina ne inconjoara din ceasul in care ziua si-a masurat puterile cu noaptea. O apa albastra adoarme in sarutul nostru si graiul soptit face stelele sa vibreze. Taina clipei e zidita cu mainile goale la temelia povestii ce ne-a adus unul langa altul. O dimineata cu soare e tot ce ne trebuie ca drumul spre noi sa fie implinit, iar la capatul cararii pamantul revine la viata. Noi, la fel...

Albi

Cenuşa şi noroiul drumului pe care ai mers atâtea vieţi ţi-au acoperit blana albă. Când Tatăl meu ţi-a încredinţat misiunea erai precum zăpada. 

Ce mult a trecut de atunci şi, totuşi, parcă a fost Astăzi! 

Pe cărarea din Pădurea albastră am mers împreună. Mi-ai vegheat paşii înainte şi am presimţit fiecare atac din spate. Liber să mergi, să alergi, să lupţi pentru ceea ce sufletul tău simte că are nevoie, liber...

Niciodată nu ai lăsat rănile la vedere, iar lacrima ţi-am şters-o doar când somnul te prindea în braţele lui. Mi-ai rostit poveşti ca să mă mângâi, când încă nu alungasem frica. M-am ascuns mereu în surâsul tău invizibil celorlalţi, mi-am spălat ochii înlăcrimaţi în ai tăi şi din izvorul iubirii tale am sorbit curajul şi puterea de a te reveni la cărarea rostuită nouă. Te-am dezlegat de nuanţele ce ţi-au închis orizontul, iar Luna mi-a dăruit o mantie ca să pot să te călăuzesc în clipe grele. Timpul ne-a dat vieţi separate uneori, dar indiferent cât de departe ai fost tot te-am găsit.
Îmi eşti focul viu din inimă şi lumina care mă aşteaptă acasă. Nu am cum să greşesc drumul, Lupul meu Alb, căci în fiinţa mea e doar amprenta ta. Sunt ceea ce am fost şi chiar mai mult decât atât, sunt a ta...

Când orbii citesc versurile tale şi-şi recapătă sensurile cum să uit cine eşti? 

Când cei ce nu mai puteau respira aerul înălţimilor le urcă acum datorită ţie, cum să nu-ţi cunosc puterea? 

Când mamele ard numele tău în carnea lor pentru că le-ai salvat pruncii, cum să uit durerea din ochii tăi? 

Când pietrele se albesc primenindu-se la trecerea ta, cum să nu iubesc Pădurea în care drumul meu este al tău dintotdeauna? 

Am tot sorbit din veninul amânărilor, ai tot rămas pe prispa casei aşteptându-mă, m-am tot rugat Lunii să-mi arate umbra ta, ai implorat nopţile să adorm iar în braţele tale... Ne-am apropiat şi iar ne-am depărtat la fiecare viaţă, dar Astăzi mantia Lunii mi-a adus fiinţa ta în lumină. Ne-am regăsit, ne-am lăsat ninşi întâia iarnă în adăpostul iubirii noastre la început de lume şi i-am mulţumit Tatălui meu pentru că mi te-a adus acasă. Alegerea mea ai fost tu, alegerea ta am fost eu. Răspunsul Lui a fost Albul luminii noastre, definitiv şi irevocabil.

Tu şi eu

Culoarea sărutului tău mi se aşază cuminte pe buze şi nici un cuvânt nu-mi poate descrie curcubeul din suflet. În mijlocul lumii, o piatră de hotar a fost aşezată pentru noi. E pasul dintâi zidit în ea şi de aici am plecat unul spre altul căzând pe pământ de lângă fraţii şi surorile noastre. În dimineaţa aceasta, când totul e spălat de ploaie, mâinile ni se  regăsesc în forme noi şi ne topim curaţi, abia ieşiţi din iarnă.
Mi-ai răsărit în câmpia inimii şi am lăsat soarele să te aducă la lumină, iar... Pas în doi, gând în doi, veşnicie în doi, drum, lacrimă, rană, iubire, izvor, putere... Tu şi eu...

Legături

Cineva, nu cred că i se mai cunoaşte numele, a rostit în jurul mâinilor mele o legătură albă. De atunci am păşit uneori nedrept pe drumul meu. Încremenise parcă nevolnică  tămâia zilei de ieri şi genunchii mei uitaseră atingerea mâinilor tale. Cu tălpile adormeam umbrele înserării şi somnul tău era uneori ascuns de ochii mei. Cu ţipătul rochiei mele, devenită franjuri, ţi-am spintecat singurătatea şi abia când infinitul de la inelarul meu s-a topit sub căldura iubirii tale în tăişul lui mi-am îmbrăţişat libertatea, din nou.

În primul sărut am descoperit ziua de astăzi, în cea dintâi mână adormită peste umerii mei, protector, am simţit rostul şi în părul tău mi-am regăsit parfumul vieţii. 

Tentacule de iederă veche, cu mici nuanţe de verde pe alocuri, te ţineau prizonier. Era legătura ta rostită de cineva, nu cred că i se mai ştie numele. Fruntea ta mai albă ca pâinea ce încă nu cunoaşte ardoarea cuptorului era intrată în zăpada iernii venite mai devreme.
Cu un cuvânt desprins din soarele ce se pregătea de întâlnirea cu Pământul am dat încredere legăturilor ce te înconjurau şi astfel ispitite au uitat de tine. Au mers pe firul cald tot înspre soare şi le-am văzut pe rugul lui aprins în fierbinte îmbrăţişare. Eşti iarăşi cum ai fost, cum ţi-a fost menit să fii! Sunt iarăşi cum am fost, cum mi-a fost scris să fiu! Ne odihnim lupta şi cu firul ierbii ce respiră iar ne deschidem ochii. Te văd aşa cum eşti, mă vezi aşa cum sunt şi tâmplele ni se împart din nou la doi.

Viitorul ne calcă pe urme

Dacă braţele mi-ar fi fost de lemn, aş fi avut rădăcini şi nu aş fi atins neatinsul. Dacă aş fi avut mâini de fier, nu m-aş fi ridicat  de la pământ, sub greutatea lor. Dacă aş fi avut aripile de piatră nu m-ar fi cunoscut norii niciodată. 
Am lăsat stelele să lumineze şi în ordinea lor firească le-am binecuvântat, astfel am privit frica direct în faţă şi am câştigat cel dintâi prag. 
Mi-am umplut fiinţa cu iubire şi zborul mi-e deschizător de viaţă. 
Aripile mele au culoarea inimii tale şi astfel călăuzită simt sprijin din partea cerului liber ce-mi primeşte împlinirea. Frunzişul zilelor ce cresc ne primeşte în căldura lui şi în braţele tale reuşesc să-mi desluşesc existenţa. Din spinii ultimilor tăi paşi în lumea ce astăzi îşi închide porţile a crescut un pod şi cei ce s-au pierdut se vor regăsi datorită ţie. Din ceea ce viaţa ţi-a dat să înduri, iubirea, în înţelepciunea ei, a crescut salvarea celor ce şi-au uitat amintirile. Spre lumină vor păşi la rându-le şi cuvintele tale susurând din izvorul cel mai vechi vor vindeca suflete în tăcere. Când răsăritul îmi zâmbeşte, adun în palme roua lui şi ţi-o presar pe buze, să uiţi de cei ce undeva, cândva ţi-au ştirbit din libertate. Am fărâmat neliniştile tale şi le-am împrăştiat în cele patru vânturi pulberea. Nu-ţi mai răneşte nimeni ascensiunea, iar soarele curge pe umerii tăi dăruindu-ţi ziua de astăzi.
Singurătatea-ţi s-a predat şi ea şi ţipătul ei a speriat pescăruşii de pe plajă. Prinde-mă de mână, iubitul meu alb, şi pe urmele noastre va veni viitorul...

Nu cer nimic

Şi n-am cerut nimic, nici nu voi cere. 
Nu am ca misiune să primesc... Deci lasă-ţi inima deschisă şi îndrăzneşte să speri că eşti iubit aşa cum nici un vis nu te-a lăsat s-o faci vreodată!
Tot mai deşir din faldurile rochiei, la fel cum se tot rup râşii din sufletul meu, dar peste noapte tot ceea ce fiinţă mi-a dat  EL revine la viaţă în mod miraculos. Astfel, mi-am dat seama că în viaţă cel mai bun lucru este că o poţi lua mereu de la capăt. Chiar şi cel mai mare rău care te coboară, de fapt, era cel mai bun lucru care ţi se putea întâmpla. Coborând, ai ales să repari ce ai greşit şi ai primit o nouă şansă. 
Deci, primeşte, iubitul meu alb, minunea iubirii în inima ta. E şansa ta. E bucuria unui nou început. Dacă vei cădea, nu-ţi fie teamă! O vei lua astăzi de la capăt!
Poate că nu voi fi tot eu cea care te va vindeca... 
Dar poate că  voi primi eu şansa unui nou pas într-o nouă viaţă. Şi atunci va fi rândul tău să nu ceri nimic...
Împăcată cu soarele, cu pământul, cu luna, stelele şi cu tot ce înseamnă iubire şi viaţă am ales întotdeauna să te vindec şi să te iubesc.

Stalp de foc

Am intarziat putin in fata ta sa inteleg de unde atat de mult alb in florile tale.
Am intarziat putin in fata cuvintelor tale ca sa le sorb intelesurile tainice, in aparenta simple.
Am intarziat putin in fata fiintei tale ca sa prind radacini in calcaiul tau ranit si astfel sa uiti de ceea ce numeai odinioara schiopatat.
Am intarziat putin in fata casei tale ca sa prind toate pietrele pe care neiubirea voia sa le arunce in ferestre.
Am intarziat putin in fata mainilor tale dorindu-mi atingerea lor.
Am intarziat putin in fata zborului tau visand la aerul limpede al libertatii.
Am intarziat putin in lacasul inimii tale si te-am visat zambind, asa cum imi aminteam. Am intarziat atat de mult in sufletul tau incat ti l-am daruit definitiv pe-al meu si harul tau aduce ingerii aproape.
Ma privesti acum, cand am ramas pe taramul tau si cum sunt desculta, imi daruiesti sarutul tau sa-mi apere talpile de nedreptati si ganduri rele.
Am intarziat putin in fata ta si din stalp de foc fiindu-ti nu pot sa neg la infinit ca te iubesc.

Trepte pentru inaltare

Soarele si-a inceput drumul spre inlauntrul nostru. Astazi a devenit singura zi posibila din saptamana, din anul, din viata noastra. Cu sufletul mereu in lumina nu poti avea decat amintirile unui astazi continuu. Mergem pe drumul Soarelui si redevenim ghizii intelepti care am fost la nasterea lui. Cu noi e o padurea intreaga de suflete prietene, un camp plin de grau ce creste fara sovaiala, mereu cu un pas inaintea tuturor. La fiecare pas ne cade in palme o cetate a iubirii si cate-o masca a semetiei, caci de nu cunosti lectia umilintei nu poti accepta greutatea unei asemenea responsabilitati. In bratele tale zaresc muntii, iar cerul intreg il port eu. Ziduri vechi dintotdeauna ti-au slefuit din asprime si astazi esti mai bun, mai calm, mai intelept si luminat. Tacerea e ceea ce gura mea pastreaza in urma pasilor celor o mie de cuvinte secrete cazute cu altar cu tot in palmele mele. Doar tu trebuie sa vorbesti, caci de la tine se adapa apele pamantului cu speranta si pace. Ne-am nascut inaintea poruncilor sapate-n piatra, iar vesmantul alb ti-a fost pastrat la loc de cinste la fiecare revenire. Incremeniti in iedera de culoarea soarelui devenim parte din cararea pe care o strabatem. Devenim unul de la cea dintai imbratisare, fara a uita de noi. Vin ploile de vara Astazi, o data cu despletirea destinelor adunate in curcubeul ce se intinde intre cer si munti. Luna e palida Astazi si lupii nu mai au puterea sa urle, lumina ii orbeste si cararea pe care merg ei si-a pierdut magia de altadata. Creste iarba rosie incepand de Astazi, iar ce e verde il asezam in inimi, la pastrare. Se dezmorteste campul cu iubire si e bine sa tii mainile in semn de rugaciune... Astazi. Caderile s-au terminat. De-acum roua diminetilor ridica trepte pentru inaltare.

La marginea lumii

Un ochi de stea mi-a sfasiat azi noapte visul. La marginea lumii mi te-ai aratat binecuvantat de rasaritul soarelui ce de acum va darui oamenilor mai mult din ceea ce este. Cu sufletul rotunjit de durerile adunate odinioara am pasit pe ascutita margine.

N-am cutezat sa las cuvintele-mi rostindu-se, as fi ranit tacerea ce-ti oferea contur.

N-am cutezat sa plang, as fi zdrelit renasterea-ti divina cu stelele din ochii mei.

Am asteptat sa ia nastere muzica noilor dimensiuni ca sa pot colora generos si temeinic muntele libertatii noastre. Din culorile ingropate in parul tau se naste urmatoarea dimineata alba si sarutul mi se asterne neasteptat pe buze, transformandu-se in chemari incandescente. Sa te culeg din versul tau uitat pe prispa casei atunci cand iarna inca mai avea putere as fi vrut, dar mainile tale au inceput sa infloreasca in albul liliacului padurii unde ni s-au intalnit privirile intaia data. Ploaia curata a gandurilor mele te adoarme incet si odihna binemeritata ai, iubitul meu alb, in leaganul trupului meu. La marginea lumii si Luna ne priveste taina. Fantana ta, in care s-au scurs boabele de roua ale luminii, e de acum nemuritoare si ardem spinii rasariti din vieti trecute iubindu-ne la fel cum iubeste samanta de grau pamantul care-o primeste sa incolteasca.

Rupturi de lacrimi

Cum esti prezent mereu in gandurile mele mi-e libertatea aproape de aripi.
Zbor in fiecare noapte acolo unde tu trebuie sa ajungi si curat cu lumina iubirii drumul tau de radacini uscate, de spini, de buruieni si de insecte ce vor sa faca rau. Le duc in fiecare dimineata in cel mai pustiu dintre pustiuri sa-si petreaca acolo eternitatea, in praf si pulbere transformandu-se.
Cateodata din lacrimile mele rasar crini, dar pe acestia nu-i pot lua din calea ta caci au viata in ei.
Din frangerea inimii nimeni nu poate ghici viitorul, iar eu trebuie sa te petrec o vreme si sa ma asigur ca singuratatea nu te va mai atinge pe crestet. Nu-ti face griji, vantul aripilor mele nu te va dobori, chiar daca ceea ce duci acum in spate e coplesitor. De vei simti o usurare, caci desaga ti-o voi purta cu rana pasului meu o vreme, sa nu te miri. Paseste cu siguranta, iubitul meu alb pe drumul tau! E liber. E drept. E luminos. De vei vedea cate un crin alb la marginea lui, tu il poti rupe sa-l mirosi, caci iti apartine... Crinii din calea ta sunt rupturile mele de lacrimi calauzindu-te spre lumina de acasa.

Prea plin de suflet

Un blestem s-a rupt in noaptea in care am decis sa intreb ce rost am... Ma desprind din ramasitele corabiilor sparte la mal, ma acopar cu ramurile copacilor padurii si tac acolo unde tu vorbesti. Imi las mainile sa cutreiere in cautarea ta si invat rasuflarea cuvintelor tale, pas cu pas. Ma dezmeticesc din vise grele si in noapte caut linia continua a vietii din palma ta calda. Imi curg pe buze cirese coapte de privirea ta, miroase a cerneala asternuta pe hartie, miroase a iubire impartasita, miroase a anotimp pe cale sa erupa, mi-e dor de tine iubitul meu alb. Respir, traiesc si iubesc binecuvantarea din spatele ochilor tai. Te voi privi pana acolo unde nimeni nu stie ca ajungi, te voi sustine cand oricine te va intreba de ce-ti fortezi limitele, voi rupe spinii de pe marginea drumului pentru ca libertatea sa te vada de departe, te iubesc pana la capatul drumului si dincolo de el, in urmatorul zbor impreuna, umar langa umar. Precum in cer, asa si pe pamant, nimic mai magic ca iubirea; doar ea ne da puterea de a rezista. Lumina focului se joaca pe trupul tau, iar eu, in tacerea-mi cuvintelor binecuvantate impartasesc cu tine zambetul, gandul, cuvantul, sarutul, sarea din coltul ochilor si iubirea. Aceasta iubire sfintita, aceasta nepretuita inaltare, aceasta bucurie neasteptata. Mi-am acceptat caderile cu ochii larg deschisi si fruntea sus, am invatat sa calc pe urmele lui Astazi si mai ales sa nu ma opresc la jumatatea drumului. Iti imbratisez defectele la fel cum iti imbratisez calitatile, te iubesc asa cum esti. Imi esti cel mai drag prieten si iertarea se invarte in jurul cifrei doi. Fiecare lacrima cazuta din ochii tai a lasat urme adanci, dar a marcat o frantura din viata ta, importanta pentru mine, caci te defineste. Un val de clipe arse de sarutul tau m-a inecat si atunci am primit raspunsul. Mana ta se contopeste cu a mea, genele tale cersesc lumina, iar sufletul meu ne viseaza acasa.

Apropiere

Mi-e rostul rostuit de versuri şi din cuvintele tale rostite de dorul meu m-am născut. Fiecare clipă petrecută pe drumul spre tine a fost neaşteptată şi doar zborul, cumva ştiut undeva, înlăuntru, mi-a atenuat căderea cât timp am învăţat din greşeli. 
Prejudecăţile ne-au îndemnat la luptă, căci dreptatea ne curge prin vene amândurora. Am fost uneori departe unul de altul, dar tălpile copilăriei desculţe ne-au căutat tristeţile şi za cu za au refăcut iubirea noastră. Pe cerul nopţii, în care luna se pregăteşte de lumină deplină, apropierea ne este conturată de toţi cei care ne cunosc aşa cum suntem cu adevărat. De cei care ne duc dorinţele la împlinire, de cei ce ne iau în seamă vibraţiile şi simt lipsa apropierii noastre divine. Mi-eşti rost, ai gândurile-mi toate în posesia ta. Îţi sunt împlinire, nu poţi simţi sprijin decât atunci când vocea mea te susţine. Stelele au fost de faţă la naşterea mea, la naşterea ta şi vor fi leagăn pentru viaţa ce vine. Puterea cuvântului ţi-a fost hărăzită, iar din cuvintele tale îmi trag seva eu însămi. Ce-i drept, lumina cuvântului mi-a fost ursită mie, iar din mierea cuvintelor mele, uneori tăcute, te încarci la rându-ţi, iubitul meu alb. Din acea viaţă în care jurământ ne-a fost cuvântul şi până la regăsirea din această lume iubirea ne-a fost călăuză. În lumina fiinţei tale mă reîntorc mereu şi îmi doresc să pot fi a ta şi atunci, şi acum, dar mereu şi întotdeauna astăzi...

Însemnări, semne şi însemne

Dintru începuturi s-a născut ideea unui tot perfect. Trâmbiţau şi cereau mult peste puterile lor, doar el singur încerca să ducă mai departe liniştea înţelegerii pentru a nu ajunge în întunericul răsplăţii. 

Era de aşteptat ca ei să nu înţeleagă nimic din puterea supunerii, era de aşteptat să fie aşteptat, dar mâhnit de ceea ce aveau să-i ofere. Plata simplităţii se făcea pierdută într-o ură cutremurătoare. Aşteptau ceea ce nu puteau oferi ca hrană liniştii lor, cotropeau şi urau să se facă simţiţi într-un tot pe care nu-l înţelegeau, li se ordonau semne să nu fie însemnaţi de ceea ce avea să vină. Încă nu vedeau nimic din tot ce li se dădea de ales şi el le făcea pe plac să nu fie judecaţi, deşi ei au judecat deschis tot sufletul rănit. Aveau supunere şi plecăciuni căci erau simpli din nimic născuţi. Puteau prezice totul, fără de-nţeles a rămas, căci ei ştiau că a venit să înţeleagă ceea ce ei nu înţelegeau. Rănit şi lovit de-ar fi fost de cel ce l-a trimis, nu putea fi comparat cu ceea ce ei i-au oferit atât de închis şi de murdar. De aceea ei îşi plătesc sfârşitul rar!

Pas de fluture

În cea mai caldă zi din iarna ce-şi pierdea din puteri, un fluture a găsit de cuviinţă să mi se aşeze pe tâmpla înfierbântată. Uimirea-mi cred că l-a speriat din cale-afară, dar a decis că nu sunt un pericol pentru el. L-am admirat cu toată bucuria pe care sufletul meu o arăta fără să pot respira. Mi-era că va zbura şi nu voi reuşi să-i cuprind cu privirea toate nuanţele.  
Zăpada încă nu se topise de deasupra ghioceilor şi nici o floare nu i se oferea fluturelui ce şi-a imaginat că primăvara e atât de aproape. Mi-am rupt bluza ce purta amprenta unui roşu trandafir şi i-am dăruit-o.  
Fluturele şi-a însuşit floarea şi din acea clipă iarna şi-a pierdut puterile. Pasul fluturelui a fost  hotărâtor. Primăvara îl luă în palme pe cel ce o chemase cu venirea lui pe lume şi răsuflarea ei caldă îl mângâia toropindu-l. Fluturele vestitor îşi luă darul de preţ al nemuririi din partea Anotimpurilor şi împodobeşte de acum tâmpla dreaptă a Primăverii cu iubirea lui... Mii de fluturi împrăştie lumina ei peste Pământ. E de ajuns să privim cerul senin, pe care nici un nor nu îndrăzneşte să lase urme...

Valuri de iubire

Astăzi aerul se uneste cu pământul şi cu apa devenind un foc mai viu ca oricând. O imensitate arzândă 

 înghite tot ceea ce se credea atât de sigur altădată. Ea curge necontenit în sufletele noastre şi ca să putem respira în continuare trebuie să emitem pe aceeaşi undă. 

În barca salvatoare a Iubirii eu rămân, e singura care nu-şi schimbă niciodată frecvenţa. În arca pe care Dumnezeu a creat-o pentru noi şi care se află ascunsă în sufletele noastre nemuritoare. Trebuie doar să ne dorim s-o construim astăzi, acum. Poţi fi numit nebun, la fel a fost şi Noe. Poţi fi ocărât cu vorbe grele, la fel i s-a întâmplat şi lui. Dar schimbări au fost mereu şi vor mai fi. Numai Iubirea a fost şi a rămas  singura opţiune posibilă. Când pluteşti pe valurile Iubirii nu poţi decât să devii una cu ea, să mângâi la fel ca ea, să respiri la fel ca ea, să vindeci la fel ca ea... Suntem UNUL şi suntem IUBIREA LUI. Stă în puterea noastră să ne vindecăm lăcaşul vieţii!