Undeva, la capatul iernii sunt eu. Poate candva am fost la pamant, dar am respirat intr-o zi si de atunci simfonia fulgilor de nea imi tot aduce pasarile albe inapoi. Undeva, la capatul anotimpului alb esti tu. Lumina aceea calda ce razbate din cabana, singura pata de culoare in tot acest univers alb, esti tu.
Pasul meu dintai esti tu, am invatat sa scriu peste campia trupului tau si intamplarile tale mi-au soptit durerea in pragul serii, cand viscolul albea rugina trecutelor vieti. Din ramasite vechi de geometrie stiu ca-mi esti raza de cerc, ma completezi si numele tau e inscris pe tampla mea. In bratele tale aud clopotele infrigurate cum anunta sarbatoarea si adorm cu bucuria in suflet ca dimineata umarul meu te va sprijini, iar zambetul tau luminat de liniste ma va ajuta sa ajung la izvorul ranilor tale. Ne-a fost cercul impartit in doua, ne-am tot indepartat de calea dreapta si abia acum, acolo unde ramurile sunt roi de fluturi iubitori, inima mea reface din puncte si linii frante inima ta. E cald in cabana unde plita coace mere si fierbe vin, e cald acolo unde tu notezi o poezie pe lemnul curat, e cald acolo unde presimtirile mele iti spun povesti. E cald la capatul iernii, departe de primul cocor. Mi-e temelie risipa de alb si stiu ca atunci cand vei intelege ca liber esti, cand vei intelege ca schimbarea e primul pas, cand vei accepta curcubeul, primavara te va gasi pregatit sa infloresti iar...
