Pe poteca înţelepciunii văd luciri de suflet şi necunoscutul nu mă mai sperie demult. Mă-ndeamnă la adâncimi o luntre argintie, o scară de raze se lasă şi asfinţesc în braţele tale, iar vălul ce-mi acoperise ochii a prefăcut în taină lacul regăsirii în liberă trecere spre împlinire.
Păienjenişul trecuturilor îmi îneacă obrajii şi toată necuprinderea strigătului tău nerostit mi-a dezvăluit drumul spre Pădurea Roşie, acolo unde tu eşti Învăţător.
Culoarea harului tău mi-a ascuţit din simţuri, iar calea ta e calea mea, căci firul de iarbă cules în ziua dintâi ne-a legănat cuvântul. Din tot ce ai primit tu astăzi dăruieşti şi poate încă nu e înţeleasă deplin învăţătura ta, dar am încredere în primăvara ce-şi pregăteşte echinocţiul unind cu o linie două puncte ce se caută de atâtea vieţi.
Deschizi poarta Lumii celor ce vor să înţeleagă, o cale le dezvălui spre vindecare simplă, le umpli casa de soluţii potrivite şi în astfel de clipe uiţi de marea-ţi singurătate.
Şi totuşi, ea a avut un rost. Departe de tot şi toate, fiinţa ni se dezlănţuie şi iese la lumină adevărul. Învăţătorul din noi e înviat de tine, Învăţător din fire, căci aceasta ţi-e menirea.
Nu-i este uşor nici florii de colţ să se ivească în piatra unui munte, cum nici lacrimilor mele nu le-a mers la suflet să se piardă pe drumul înspre tine. În căderea lor au îmbibat pământul cu iubire şi în palmele tale flori roşii se trezesc astăzi la viaţă. Fiecare petală sărutată respiră din visurile tale şi curcubeul răsărit peste Pădurea Roşie aleargă desculţ anunţându-mi venirea.
Zâmbeşte, Învăţătorule, mâna mea ţi-e întinsă şi picătura mea de înţelepciune ţi-e destinată de Cel ce Har ţi-a dăruit să împarţi. Nu mai eşti singur de acum şi cercul e complet.
E felul lui de a răspunde la rugăciunea ta de fiecare seară...
