Zbor in fiecare noapte acolo unde tu trebuie sa ajungi si curat cu lumina iubirii drumul tau de radacini uscate, de spini, de buruieni si de insecte ce vor sa faca rau. Le duc in fiecare dimineata in cel mai pustiu dintre pustiuri sa-si petreaca acolo eternitatea, in praf si pulbere transformandu-se.
Cateodata din lacrimile mele rasar crini, dar pe acestia nu-i pot lua din calea ta caci au viata in ei.
Din frangerea inimii nimeni nu poate ghici viitorul, iar eu trebuie sa te petrec o vreme si sa ma asigur ca singuratatea nu te va mai atinge pe crestet. Nu-ti face griji, vantul aripilor mele nu te va dobori, chiar daca ceea ce duci acum in spate e coplesitor. De vei simti o usurare, caci desaga ti-o voi purta cu rana pasului meu o vreme, sa nu te miri. Paseste cu siguranta, iubitul meu alb pe drumul tau! E liber. E drept. E luminos. De vei vedea cate un crin alb la marginea lui, tu il poti rupe sa-l mirosi, caci iti apartine... Crinii din calea ta sunt rupturile mele de lacrimi calauzindu-te spre lumina de acasa.
