Pazitorul cuvintelor mi-a frant dorul daruindu-mi-te si infinita-ti lumina pazeste de acum Poarta Lumii. Calcaiul tau e-n paza mea si aparat fiind cu aripile iubirii mele de nimeni si nimic nu vei mai fi atins.
Neimpacarea cu soarta le va fi greu de indurat celor ce ucid cu gandul, sagetile mustind de otrava le voi fi scos din trupul tau de acum si stiu ca drumul pe care mi l-a soptit Pazitorul cuvintelor la ureche e cel adevarat. Destinele ni s-au contopit in aerul fierbinte si astfel ies la iveala tulburatoare chei, candele vii ce ard tacute luminand pasii spre izvoarele vietii. Te scalzi in steaua mea de alb, si tot ce esti a devenit neinfrant. Puterile iti sunt depline. Se intrezareste echinoctiul, iar cerul intinde curcubee ce te cuprind oferindu-ti speranta. Pasarea alba ce ma insoteste dintotdeauna te vegheaza, caci e vremea cand sarmanii au nevoie de ajutorul tau. Caldura unei inimi in care adevarul si-a gasit lacas e nepretuita. Cu ea vei vindeca, iubitul meu alb, iar noaptea nu va mai exista. Zavoare sparte de cuvintele pazite de un preot alb se vaita, iar ecoul lor aluneca pe treptele Templului Iubirii, singurul drum posibil de acum, singura poarta prin care sufletele trebuie sa se inalte trecand. Voi citi celor ce nu cunosc alfabetul si cuvintele Pazitorului ii vor aduce intru vindecare si inaltare spre tine.
Se destrama intunericul si umar langa umar, suflet langa suflet ardem luceferi. Dansam cu soarele si cu ajutorul razelor lui ce curg topindu-se ne inaltam si noi...
