Mi-ai dat contur, de acum nemarginirea e doar la o intindere de mana si frunzele indiferentei nu au cazut degeaba, caci sunt purtate spre taramul unde focul le va arde, in semn de curatare. Pe ramuri au ramas doar muguri ce asteapta ploaia calda a luminii ca sa aleaga drumul drept. Randuiala cere sa incalzesc cu rasuflarea acesti muguri, sa le simt venirea la viata si sa-i ocrotesc.
Cum as putea sa nu le ating ingemanarea, admirandu-le taria rabdarii de care au dat dovada? Cum sa nu le citesc din legendele de altadata pentru ca la izbucnire sa-si iubeasca radacinile? Cum sa nu traiesc iubindu-i cat timp le daruiesc visele mele?
Cand spaima calca inlauntrul lor de muguri in picioare doar iubirea neconditionata indelung rabdatoare ii mai poate face sa se deschida pentru a accepta ca destinul lor e cel promis.
Le daruiesc din lipsa fricii mele si stiu ca simt ca le sunt aproape. Ma scutur de intelepciune peste ei, alung tot ce se cheama ceata de legat la ochi si suflu departe, in pustiuri nestiute, gandurile rele ale celor care nu vor ca mugurii sa-si traga seva la locul ei rostuit.
Astept ca soarele sa trimita zapada spre adancuri si ca ploaia calda sa-ti reaminteasca, iubitul meu alb, anume ca iubirea vine cand te astepti mai putin. Astept ca mugurii noii tale vieti sa plesneasca primavara aceasta, sa uiti caderea, sa uiti durerea, sa uiti moartea, sa uiti nepasarea si sa uiti neascultarea.
Iarna aceasta te-a curatat de noroaiele vechi, iar focul iubirii mele iti doreste libertatea si-ti daruieste zborul! Tot ce trebuie sa faci este sa iesi din fortareata in care ai fost inchis atat de multa vreme si sa te abandonezi inimii tale. Cand iesi priveste luna. Iubirea a atras-o mai aproape de pamant.
...atunci cand ochii mei vor fi larg deschisi si tu vei fi mult mai aproape...
