Un ochi de stea mi-a sfasiat azi noapte visul. La marginea lumii mi te-ai aratat binecuvantat de rasaritul soarelui ce de acum va darui oamenilor mai mult din ceea ce este. Cu sufletul rotunjit de durerile adunate odinioara am pasit pe ascutita margine.
N-am cutezat sa las cuvintele-mi rostindu-se, as fi ranit tacerea ce-ti oferea contur.
N-am cutezat sa plang, as fi zdrelit renasterea-ti divina cu stelele din ochii mei.
Am asteptat sa ia nastere muzica noilor dimensiuni ca sa pot colora generos si temeinic muntele libertatii noastre. Din culorile ingropate in parul tau se naste urmatoarea dimineata alba si sarutul mi se asterne neasteptat pe buze, transformandu-se in chemari incandescente. Sa te culeg din versul tau uitat pe prispa casei atunci cand iarna inca mai avea putere as fi vrut, dar mainile tale au inceput sa infloreasca in albul liliacului padurii unde ni s-au intalnit privirile intaia data. Ploaia curata a gandurilor mele te adoarme incet si odihna binemeritata ai, iubitul meu alb, in leaganul trupului meu. La marginea lumii si Luna ne priveste taina. Fantana ta, in care s-au scurs boabele de roua ale luminii, e de acum nemuritoare si ardem spinii rasariti din vieti trecute iubindu-ne la fel cum iubeste samanta de grau pamantul care-o primeste sa incolteasca.
