Padurea vie

Padurea este o entitate vie. Unii spun ca in umbra ei deasa intunericul domneste, dar copacii, aceste minuni ce dau sens vietii celor care ratacesc prin lume, se tin strans in brate din iubire, iar unde dainuie iubirea e mereu lumina. Rautatea lumii arde uneori verdele copacilor inalti pana la cer. Atunci e clipa cand spiritele focului dezlantuie un dans numai de ele stiut. Din cenusa dansului lor renaste lumina padurii, iar totul revine la viata mai puternic. Rasar mladite noi si copacii singuratici devin din nou padure. Padurea trece cateodata prin furtuni de nedescris, iar copacii singuratici platesc pretul suprem. Radacinile lor insa stiu sa redescopere drumul inapoi la viata si ranile se vindeca, desi loviturile sunt uneori necrutatoare.

O furtuna cumplita schimbase intregul orizont al copacului ce altadata fusese in mijlocul unei paduri unite. Retezati erau cei de langa el, pierduti si cei ce il insotisera un timp. Nu si-a dorit niciodata singuratatea. Se mangaia uneori cu gandul ca va gasi umbra la care sa-si vindece ranile supurande. O ceata deasa il inconjura si nu vedea nimic. Nu distingea daca se mai afla in mijlocul padurii sau era de acum la marginea ei. Era obosit. O luase de atatea ori de la inceput incat acum nu stia de unde si incotro s-o mai apuce. A ars odata cu soarele verii, a plans cu ploile de toamna, a suportat zapada grea cazuta peste ramurile lui ranite, iar acum simtea echinoctiul primaverii calcand pe pragul lui ce inca ramasese verde. O mica zana ratacita adormise intr-o scorbura a lui si ca multumire pentru gazduire a vrut sa-i vesteasca schimbarea, dar el era prea trist s-o mai asculte. Totusi, mica zana rosti profetia si florile ce se incalzeau sub zapada au ascultat-o... Apoi, a venit ziua cand ceata a inceput sa se ridice.

Obosit, copacul incepea sa vada la mica distanta de el ceva semana cu iarba, ceva ce semana cu el, ceva ce semana cu padurea. Invesmantata intr-un verde stins, o fiinta luminoasa isi intalnea radacinile cu ale lui de ceva vreme. El ii simtise apropierea, dar inca nu-i intelegea insemnatatea. Zambetul ei parea ca-i intinde o mana si neincrezator voia sa faca un pas inapoi. Ramase totusi pe loc, iar mangaierea ei veni incet, molcom, subtil. Ramurile lui ranite erau de acum acoperite cu o sfanta unsoare de leac din vremea Padurilor Semete.

O dulce toropeala il cuprinse, in leaganul glasului ei povestile se spuneau singure, iar el incepea sa simta bucuria din nou. A venit apoi ziua in care  si-a deschis sufletul, povestindu-i despre copilaria lui, destul de trista, iar ea l-a ascultat. Dimineti intregi petrecute impreuna, umar langa umar au transformat prabusirea lui in vis. Leacul unsorii stravechi il vindecase.

Fara sa stie cand si cum, echinoctiul venise peste ei... Soarele stralucea, iar crengile lui tanjeau dupa atingerea ei la fel de verde si calda precum ii era sufletul. Se simtea iubit, iar viata putea sa fie aleasa din nou. Ea asteptase cu rabdare pasul lui si cu bucurie ii privea semeata revenire.

Doi copaci imbratisati erau stropiti cu apa vie a iubirii si radacinile lor readuceau padurea la lumina dupa marea furtuna...