Nesomn de cuvânt

Prudent îţi laşi copita pe pământ, eşti atent la sunete şi aştepţi sămânţa vie a luminii să izbucnească în primăvară...  Genunchii mei întârzie, se amestecă puţin cu rădăcini de cuvinte rostite din iubire şi îngerii îţi călăuzesc mersul  împăcându-te cu viaţa. Ce era neclar în jurul nostru astăzi se deşiră şi ochii noştri se obişnuiesc pas cu pas cu adevărul. De câteva ori am recunoscut vorbele bune din copilărie, te-am văzut cum alergai liber pe deasupra tuturor. M-ai văzut şi tu pe mine netulburând petale, nici sâmburi, nici aripi de păsări. Pleoapele tale refuză somnul şi mică albă pată de pe fruntea ta reface încet ceea ce urmează să se întâmple. Pletele-ţi flutură în pânză de cer senin din ochii mei şi tălpile mele desculţe îţi îndrumă copitele spre mângâierea mea. Primul pas în doi a fost limpezimea, alungarea în exil a fricii pentru totdeauna. Seva ta e mai înţeleaptă cu o vârstă ce nu mai e mea demult, iar buzele mele poartă credinţa sărutului tău născut sub soare. Raze strălucitoare răzbat din veşmântu-ţi, iar întunericul se adânceşte în lumină şi mii de curcubeie desprinse din cărţile noastre adorm în lacrimi de soare nenăscute încă. Adâncimea iubirii este dată de puterea cuvântului. Cu cât scrii mai febril cu atât nelinişteşti apele hârtiei căreia copacii bătrâni şi înţelepţi i-au dat naştere. Copaci liberi, fără şa. Când aşterni temeinic cuvântul, la rădăcină, încet şi sigur, nimic nu-i poate opri sămânţa să rodească visul până la capăt. Astfel, pe bolta iubirii noastre creşte un copac ce ne poartă fructele iubirii şi frunzele lui nu cad niciodată. Necunoscând frica nu poate ştii ce e fragilitatea, drept urmare spirala vieţii a învăţat să scrie de la noi.