Am lăsat stelele să lumineze şi în ordinea lor firească le-am binecuvântat, astfel am privit frica direct în faţă şi am câştigat cel dintâi prag.
Mi-am umplut fiinţa cu iubire şi zborul mi-e deschizător de viaţă.
Aripile mele au culoarea inimii tale şi astfel călăuzită simt sprijin din partea cerului liber ce-mi primeşte împlinirea. Frunzişul zilelor ce cresc ne primeşte în căldura lui şi în braţele tale reuşesc să-mi desluşesc existenţa. Din spinii ultimilor tăi paşi în lumea ce astăzi îşi închide porţile a crescut un pod şi cei ce s-au pierdut se vor regăsi datorită ţie. Din ceea ce viaţa ţi-a dat să înduri, iubirea, în înţelepciunea ei, a crescut salvarea celor ce şi-au uitat amintirile. Spre lumină vor păşi la rându-le şi cuvintele tale susurând din izvorul cel mai vechi vor vindeca suflete în tăcere. Când răsăritul îmi zâmbeşte, adun în palme roua lui şi ţi-o presar pe buze, să uiţi de cei ce undeva, cândva ţi-au ştirbit din libertate. Am fărâmat neliniştile tale şi le-am împrăştiat în cele patru vânturi pulberea. Nu-ţi mai răneşte nimeni ascensiunea, iar soarele curge pe umerii tăi dăruindu-ţi ziua de astăzi.
Singurătatea-ţi s-a predat şi ea şi ţipătul ei a speriat pescăruşii de pe plajă. Prinde-mă de mână, iubitul meu alb, şi pe urmele noastre va veni viitorul...
