Cel mai frumos noiembrie

Am alergat ca o nebuna pana la malul verde-albastrului meu. Cand am vazut panzele departarii am cazut in genunchi asteptand indurare. Era august cand mi-am incovoiat spinarea in asteptarea lui, durerea mi se agatase cu gheare lungi de spatele firav si valurile se spargeau de genunchii mei.
Era septembrie cand panzele si-au schimbat culorile din alb in verde si asteptarea si-a surpat malul.
Marginea se transforma in nisip, iar eu odata cu ea.
Si a venit octombrie, frunza cu frunza, vant si lacrimi de miere pline de venin. A venit incercand sa ma ridice de unde eram in asteptarea ta. Un dans nebun a dat spectacol pentru mine. L-am admirat, dar pasi nu mai aveam sa fac, eram cu radacini in mal, cu valurile verde-albastrului in ochi si gura mea sfaraia stropii pierduti ai altora ce se incumetasera sa sara.
Valurile i-au inghitit si chiar de simteam compasiune pentru ei, eram in asteptarea ta. As fi ales sa plec, dar radacinile-mi erau de-acum fierbinti. Erau strigate pe nume de arhangheli si raspundeau chemarii. Erau sfintite deci, iar eu rosteam numele tau cu toata forta de care ma simteam in stare.
Si a venit cel mai frumos noiembrie din cate mi-a fost dat sa vad vreodata.
Intr-o dimineata, chiar inainte de caderea zapezii, soarele a rasarit alt fel...
Apa se colora in cea mai dulce si sfanta culoare, a soarelui rasarind.
Din spatele luminii lui, panzele tale le intrezaream la orizont. Veneai de atat de departe. Si eu, care ma pregateam sa ning. Sa fac risipa de fulgi albi si sa curat vremurile de asteptare, prea crude si prea vlaguitoare.
Fierbinte era de acum verde-albastrul meu, dungi de portocale iti aratau calea catre mine si m-ai vazut...
Poate ar fi fost furtuna, dar cum tu veneai, marea s-a linistit pentru mine.
Nu am facut vreun gest, eram tacuta si adanc inradacinata. Nu am lasat nici o clipa privirea spre pamant. Eram prea dornica de oglindit in ochii tai. Era clipa de care iti vorbisem de atat de multe ori, cea in care trebuia sa ma privesti pana-n adevarul ochilor. Pana-n adevarul fiintei tale si a mea. Si clipa in care soarele era pe cer s-a transformat in eterna recunoastere a scanteii din noi. Iubirea noastra regasita...
Radacinile mele te-au recunoscut si abia cand bratele tale m-au inconjurat mi-au dat drumul.
Primul meu rasarit in bratele tale a fost primul pas spre Lumina...Cel mai frumos noiembrie dintre toate a fost cand ai decis sa vii si sa-ti accepti menirea. Rostul. Constructia.
Cel mai frumos noiembrie a fost chiar inainte ca zapada mea sa se asterna peste lume.
Cel mai frumos noiembrie este... Si rasare soarele acum, priveste si vei vedea cel mai frumos noiembrie...

Simplu...Cad mastile...

Se deschid cerurile si mastile cad.

De la prea multa Lumina.

Vad in fiecare zi cate o masca desprinsa de la locul ei si vad apoi cum aluneca incet, lasand la iveala imperfectul. Am vazut ochi pe care nu i-am recunoscut, erau ai altcuiva, deloc din lumea aceasta. Nu m-am speriat. Calatoria mea prin intuneric trece prin frica si ajunge la iubire.Cand esti in mijlocul durerii, al intunericului, cum ai putea sa alegi Lumina altfel?  

Fara intuneric nu poate fi traita experienta Luminii si fiecare dintre noi are de ales intre Lumina si intuneric. 

Este o alegere pe care o faci cu inima.

Calatoresc, ratacesc si umblu in cautarea toiagului meu de sprijin. Oare sa fie Simplu?! Nu este tarziu sa fie Simplu. Eu cred... 

M-am schimbat mult, am ajuns sa cred si sa inteleg.

Timpul pentru a fi Simplu n-a trecut. Niciodata nu a fost tarziu. 

De fapt inteleg abia acum ca am tot timpul din lume, desi el trece mai repede ca oricand. Simplu...Ne umplem mintea cu idei complicate si fara rost, ne dorim mult si oferim putin, uitam ca ne infranam cu fiecare idee ce nu-si are rostul.

Laturi egale, simple, aliniate de tot ceea ce-i simplu si firesc sa fie intr-un ocean de culori, totul contopindu-se in una. In ordinea Luminii se asaza culorile acum, iar muzica stelelor se daruieste celor ce nu poarta masti. Culori ce nu se vestejesc, ochi carora nu le este teama sa te priveasca, melodii pe care s-au tocit toate pietrele lumii, iar mai presus de toate iubirea mea pentru tine, ce se straduieste sa ia locul fulgerelor. Imi esti toiag si sprijin si iubit verde-albastru, asezat in ordinea Luminii...

Si cad mastile, e atat de multa Lumina incat s-a spart nisipul din clepsidra si s-a facut sticla. E atat de multa Lumina incat si umbrele mastilor cad... Ramane numai adevarul in toata splendoarea lui...

Femeia fara nimic

Pe chipul ei timpul nu mai voia sa lase impresii.
La ea, clepsidra a inceput sa se stranga si sa nu mai lase nisipul sa treaca.
La ea, atingerea e catifea si aspre sunt doar ramele intre care se oglindeste apa ce-i curge pe trup.
La ea, oglinda nu arunca priviri inapoi niciodata.
De la dintii lui si-a impregnat amprentele in ore niciodata pierdute, ore ale unor nopti albastre, ore albe de lumina si ingeri aproape...
Si-a sters ochii, si gura, si nasul de pe chip, in schimbul noptilor de iubire cu el.
La ea, perfectul este simplu, niciodata compus din ceva anume. La ea, perfectul e complet.
La ea, despletirea se aduna in valuri si pe umeri fasiile aluneca spre talpile fara urme de capcane intinse de vajnici vanatori.
Nu este prada usoara.
Ea este femeia fara chip.
Femeia ce asteapta imbracata in hainele lui, cu parfumul lui in carne si cu iubirea pentru el in sufletu-i ranit, femeia fara varsta, fara ani, fara nimic.
Poate venirea lui ii va aduce ochii inapoi, caci isi dorea sa planga din nou.
Imbratisarea lui ii va aduce gura inapoi, caci isi dorea sarutul lui din nou pe buze.
Iar adierea venirii ii va da si nasul inapoi, caci dor de mireasma lui ii era de mult prea multa vreme.
Se pregatea de iarna si usa de la inima ei era inca intredeschisa. La prima zapada usa se va inchide definitiv.
Mai era atat de putin timp pentru ca el sa se intoarca. Ea stia, dar nu-i statea in putere sa o mai deschida vreodata. La prima zapada cazuta va incepe curatenia de suflete. La prima zapada, noroiul va fi sters. Iarna aceasta va curata multe, clepsidra se strange si nisipul mai are cateva fire de trecut...
Nevenirea lui o durea, nevenirea lui lasa venin pe acele ceasornicului ce este menit sa se opreasca la caderea celor dintai fulgi de nea...
Pretul trecerii ei prin viata?... Nevenirea sau venirea lui?

Bizare splendori

Vantul Rasaritului isi stranse orchestra si simfonia furtunii incepu. Gradina se pregatise, dar ploaia tot o udase pana la piele. Petale rupte, frunze trecute prin nefasta mangaiere a norilor negri de suparare, pamant intors pe toate partile, tepi care-si uitasera menirea... Toate acestea intr-o clipa de neatentie. Gradina era trista. Niciodata nu a lasat garda jos, mereu atenta la orice miscare, la orice nor sau dor sau cor de pasari ce anunta  rafalele din timp. De ce tocmai acum?, se intreba. De ce?
Dar florile nu isi doreau raspunsul la intrebarea ei. Incet, plangandu-si surorile si fratii, se ridicau de la pamant. Soarele isi plimba razele pe crestetul lor si picaturile grele de ploaie isi luau ramas bun una cate una. Fiecare dintre ele isi scutura hainele, isi indrepta tinuta, isi numara pierderile si incerca sa se incurajeze. A trecut! Suntem intregi! Vai, trandafirul si-a pierdut din tepi, din rosul de pe buze si din prospetime! Macii au ramas fara de petale si-s goi! Micsunelele nu-si simt parfumul, din albastrele a ramas tulpina, petuniile sunt sfasiate in frunze si-n flori! Gradina plangea neputincioasa, dar pamantul imbibat de apa o prinse de mijloc si-i spuse ca va trece. O ridica in aer cu bratele-i puternice si gradina se inrosi de placere.
Pe rand, florile isi gaseau remedii. Se ajutau reciproc, se scotoceau cufere vechi si petale noi apareau acolo unde era prea multa goliciune. Cand macii nu au mai avut ce pune pe ei, trandafirul rosu de la capatul aleii si-a scos din sertarele bunicii matasea pusa la pastrare si astfel gradina a capatat slpendori bizare de macii imbracati in petale de trandafiri...Abia atunci si-a dat seama gradina  ca indiferent cat ar fi de atenta la detalii este bine sa nu piarda din vedere ca sufletul plantelor pe care le avea in grija era cel mai important. Ele au invatat-o lectia intrajutorarii si a prieteniei...Toti pentru unul si unul pentru toti!

Docul albastru

E nemarginirea inaintea mea. Si simt golul ce ma asteapta dincolo de ea. Dar am rabdare.
Talpile mele simt lemnul ud al docului albastru si se intreaba tacute daca locul lor este acolo sau pe nisipul cald. Rabdare! Ecoul imi sopteste sa am rabdare ca vei veni langa marginea lumii, langa mine, dar ii spun si lui ce ti-am spus si tie: Nu mai este timp, chiar daca sunt maestru in rabdare!
Se termina nisipul din clepsidra si aceasta va fi apoi  intoarsa, deci un alt timp va incepe in curand.
Pentru rabdare vremea a trecut. Este necesar sa faci un pas, chiar daca e gresit, decat sa nu faci nimic.
Cand iti doresti ceva cu toata fiinta nu exista nimic sa te impiedice sa te duci pana la marginea nemarginirii. Sigurul lucru ce te poate opri este nedorinta. Eu am dorinta, rabdare si mai am ceva.... IUBIRE si LUMINA... Le-am asezat la vremea cireselor intr-un loc numit inima si de atunci le porti la tine in palme...
Nu le-ai vrut, sau poate te-ai razgandit o vreme, sau ai fost oprit la vama lumii dintre noi... M-ai vestejit cu vorba si nu mi-am mai udat radacinile, insa durerea de a-mi astepta inima inapoi e mai cumplita ca furtuna prin care nemarginirea dinaintea mea a trecut. Privesc norii si ma intreb de ce au atatea culori cand eu ii stiam albi. Privesc marea si ma intreb de ce totusi ea ramane albastra in ciuda albului sufletului meu care-si impleteste lacrimi de osanda. Si totusi, cat de multa iubire e de dat, cat de multa lumina asteapta sa fie oferita! Iar eu nu am in jurul cui sa-mi alunec bratele, nu am in jurul cui sa ma infasor, nu am in jurul cui sa ma rotesc caci nu am cu cine dansa. E nedrept, dar e decizia ta. Nu pot decat sa ma intreb ce voi face eu cand va veni vremea deciziei mele!
Si talpile mele simt cum vantul usuca lemnul ud al docului albastru de la marginea nemarginirii unde eu te astept si unde tu nu vii...

Diamant neslefuit

Vedea cuvintele, le vedea zburand in jurul ei, alegea si zbura cu ele in acelasi timp si simtea caldura lor, asa ca le multumea pe rand ca o priveau cu bunavointa. Cuvintele stiau cand avea nevoie de ele, atunci se asezau frumos si ii sopteau inimii ei ce sa scrie... Atingea cu talpile amurgul ratacit printre cioburile ramase in urma lui, astfel ca il ruga sa-i primeasca umbra ce se despletea de cuvinte pentru el!

Diamantul nu straluceste daca nu e slefuit!? Ea asta era, fara sa stie. Inca.

Atunci cand descoperi un diamant neslefuit il poti arunca fara sa-i vezi adevarata valoare. Te poti minti uneori gandind ca sticla ce-ti straluceste in palme este pretioasa, dar ea e doar ideea falsa a unei sclipiri de o secunda, nu mai mult. 

Parca niciodata ea nu-si lasase cuvintele sa cada mai cu folos...Pasii lui nu-i aratau niciodata urmele adevarate, de aceea drumul spre el dura atat de putin peste mult. Si ea scria totul din viziunea unei idei pana ajungea visul viziune. Si-a ascultat vocea interioara, era cea mai buna calauza a ei. Pana cand nu i-ar mai fi fost calauza. Atunci insemna ca a descoperit tot ceea ce era de vazut si cine stie, el ar fi disparut...... 

Sau s-ar fi inaltat, disparand. Putea fi ceea ce voia ea atat timp cat il asculta. Il putea gusta, dar nu-l putea dobandi. Il putea avea, dar nu-l putea supune. Dar ea nu cerea mai mult decat ii putea el oferi...Voia sa bea un pahar cu vin rosu, voia sa planga in hohote, voia sa rada din inima si avea o mare mirare fata de existenta... Fericit cel ce stie sa imparta iubire pe unde trece! Diamant neslefuit era, iar el abia acum o vedea cu adevarat...

Noaptea sufletului

Incet, intunericul se lasa peste padurea ce incepea sa prinda viata, in ciuda linistii aparente.
Langa bradul imens de langa bordei, ea citea dintr-o carte povestea scrisa cu litere de foc.
Vocea ei era singura care putea sa-i aduca dezlegarea, de aceea citea....Soarele era deja departe de padurea in care doua suflete asteptau izbavirea. El adunase lemne si un foc imens se asternea acum la picioarele ei. Desi era atat de aproape de acesta, ei ii era din ce in ce mai frig, dar nu voia sa se opreasca din citit. Stia ca daca o va face, vraja nu se va mai rupe. Acesta era rostul ei. Incantatia era deci rostita cu putere. Padurea tacea. Parea ca timpul se oprise. Deasupra, cerul isi lasase constelatiile la vedere, iar luna le daruia din valurile ei stralucitoare. Un sarpe mic se apropie de foc si incerca sa o opreasca din menire, dar ea nu se sperie. Il mangaie cu privirea in timp ce vocea ei arunca din cuvinte spre lumea ce adormise de curand. Nici vulpea sireata, nici ursul ursuz, nici veverita jucausa nu au reusit sa o opreasca. Spiritele padurii incercau sa lupte cu ea spiridusii, gnomii, zanele.... cu totii alergau pe langa ea, dar glasul ei urma un drum firesc, fara opriri, fara hartoape, perfect stapanit. Nimic nu-i statea in cale! Dar ei nu voiau sa piarda, aveau nevoie de el. Cu totii se luptau ca el sa ramana sub stapanirea lor, dar ea era puternica. Stia ca desi nu va fi niciodata al ei, macar il va fi vindecat de povara unui blestem, il va fi eliberat de raul ce-l macina de atat timp.
El se straduia sa-i ofere tot ce credea ca ea are nevoie, dar parea ca nimic nu o multumeste. Stia ca nu poate fi niciodata a lui. Lumile lor erau diferite, dar spera, spera....I-a facut focul puternic, sa o incalzeasca, i-a fript peste, sa o hraneasca, bordeiul era pregatit sa o adaposteasca daca noaptea si-ar fi facut de cap... Insa ea citea, si citea, si citea....A luat-o de mana intr-un tarziu si a condus-o in bordeiul incalzit cu lemne de brad si fag. Mirosea puternic a rasina si narile ei frematau. Ii era foame, si sete ii era, dar nu se putea opri. Focul de afara era deja stins, timpul trecuse fara veste si frigul era din ce in ce mai patrunzator. La flacara ce palpaia in felinar ea citea...
Cand nimeni nu mai spera... ea inchise cartea, privi spre el si tacu.
Paharul cu vin rosu ca rubinul ii zdrelise simturile vreme indelungata, iar ea sorbi ca si cum tot nectarul lumii se afla acolo... 
El se trezi dintr-o data... Era uimit. Nu se asteptase... parea ca ea va citi mereu si mereu...
Uimit o lua in brate si incerca sa o mangaie, dar ea  nu-l primi...
Era ostenita si i se parea ca vraja nu era rupta, i se parea ca el era tot el. Ca nu se intamplase nimic.
Dintr-o data, iesi sa priveasca cerul. Atatea stele nu stia ca exista. In oras nimic din tot ce vedea acum nu ii era cunoscut. Poate una sau doua stele mai mari sa-i fi dat buna seara...
Apa se terminase si el o ruga sa mearga la izvor. Dar gandul o sperie atat de puternic ca a facut trei pasi in spate. Era tarziu... Era intuneric. Cum ar fi nimerit?
Dar el cunostea ca-n palma padurea, fiecare carare, fiecare ridicatura, brazda, copac, fiinta...
"Te tin eu de mana!", spuse el, timid...
"Mi-e frica!", spuse ea.
"Va fi bine, trebuie doar sa ma lasi sa te conduc".
Ea accepta mai mult de teama si de rusinea de a nu fi considerata fricoasa. Dar simtea ca era important sa parcurga acest drum...Il tinea de mana, nu vedea nimic si cand pasea avea sentimentul ca se loveste de tot si toate. El mergea ca si cum era zi. Ea mergea ca si cum ar fi fost oarba, dar si atunci ar fi pasit mai sigur ca acum...
I se parea ca aude zgomote in spatele ei, ca este strigata, ca se joaca cineva cu ea... Reusi sa strabata drumul pana la izvor, iar acolo tremurul i se tranforma in liniste. Din spatele unui copac un inger aparu in toata splendoarea lui si  semnele lui erau ca totul va fi bine. Efectul povestii se facea simtit...
Au luat apa, iar pasii spre bordei erau altfel acum. Mai usori, desi cizma ei se rupse si ea pasea desculta pe pamantul umed de roua diminetii ce avea sa vina curand.
Cand zari lumina felinarului lasat in fereastra, tresari. Intra si se scutura de toate greutatile acumulate. Era eliberata. Si abia acum intelegea adevarul...
Trecuse prin noaptea sufletului ei, iar libertatea era si a ei, si a lui.... Vraja era rupta pentru amandoi.

Dansul lumilor

Dansa.
Dansa ca si cum nimic nu mai conta in afara miscarilor trupului ei atat de dornic de a imprastia iubire in jur...
Ceilalti o priveau uimiti de indrazneala ei. Sa dansezi in mijlocul zilei, fara un motiv, singura...
Ei nu-i pasa. Stia ca iubirea trebuie data si celor care nu stiu cum arata. Mainile i se indreptau catre cer, apoi catre pamant, trupul ei incerca plutiri de moment, zbateri intre verde si albastru, pentru ca apoi, printr-o explozie de lumini, sa devina cel mai frumos galben posibil.
Talpile ei calcau frunzele cazute si molatica lor atingere ii trezea simturi necunoscute pana atunci. Un pas, doi pasi... O tacere de stang, o tacere de drept... O pirueta completa si apoi o lume in palma stanga, o alta lume in palma dreapta.
Dansul ei crea echilibrul celor doua lumi. Frenezia ar fi redus din echilibru, iar tacerea profunda a dansului ar fi oprit balanta timpului.
Ea stia ca trebuie sa danseze la modul perfect daca voia ca emotia si frumusetea pe care sufletul ei le simtea sa ajunga dincolo de prejudecata.
Departe de muzica lumeasca, ea dansa auzind ecourile marii dinlauntrul ei. Capul i se unduia in ritm de valuri rupte si scoici atrase de culoare, iar bataile inimii ei aveau concert in cel mai intens Do cunoscut.
Ploaia se arunca asupra lumilor din palmele ei, vantul incerca sa smulga din ea fasii, soarele se contopea cu dansul ei, iar ninsoarea se asternea tacuta peste tot si toate. Fulgii de nea curatau totul si astfel dansul ei continua  in lumina alba ce alungase tot raul lumilor si echilibrul pe care ea se straduia sa-l ofere cu dansul ei se restabilea incet. In ritmul acesta se pastra de acum dansul. Haosul uitase de sine privind-o. Era frumoasa asa cu cele doua lumi in palme, cu parul linistit si limpede, cu ochii stralucitori din care se nasteau stele suflete pereche si haosul privea. O privea. Misiunea ei era sa vindece si dansul ei echilibrase cele doua lumi. Privindu-si creatia, pictorul zambi. Asezase culorile in ordinea inimii si  panza in care ea dansa parea ca se desprinde. El stia ca echilibrul va fi restabilit de acum si in lumea lui...

Jocul lor

O cheie aruncata in pripa de cineva al carui nume s-a pierdut astepta sa fie descoperita, regasita. Se simtea indreptatita sa fie cautata, jinduita, dorita. De unde sa stie biata cheie ce deschide ea. Nu i-a spus nimeni niciodata, caci poarta a fost inchisa prea devreme. Atat de devreme ca nici nu a apucat sa arunce o privire spre ce se afla dincolo de ea.
Auzea deseori, in miez de noapte, zgomote ciudate.
Se intampla cand luna se implinea si devenea stralucitoare.
Cheia isi imagina doar dansul nebun de dincolo de zidurile acoperite cu iedera mai verde ca iarba in care dormea ea de atat de multa vreme. Auzea glasuri de femei ce o inspaimantau si uneori lupii urlau si ei, indemnati probabil de fasiile de lumina pe care le rupeau din pletele Lunii...
Stia ca trebuie sa ajunga la poarta, dar era uitata...
Trebuia sa fie gasita mai intai.
O mana alba o ridica intr-o noapte cu Luna plina si cu ochii mijiti de somn, cheia deschide poarta la care se straduise sa ajunga cateva vieti. Lumina calauzise mana alba spre cheie, iar aceasta multumi in gand cui credea ca ii implinise dorinta de a vedea, de a cunoaste, de a sorbi din adevar. Dincolo de poarta era o poiana galbena, stralucitoare. Aerul era inmiresmat de parfumul florilor si cheia adormi sub puterea acestuia. Abia la miezul noptii zgomotul o trezi din toropeala. Un dans frenetic se incingea in mijlocul poienii, nisip devenisera pietrele sub calcatura ielelor. Blestemul lor era sa se piarda pe ele insele in vartejul dansului si sa uite a doua zi de ce. Nimic nu le reamintea, nici macar picioarele insangerate. Doar Luna le cunostea secretul. Acum, insa, alba mana ce deschise poarta il aflase si ea. Privea uimita la aceasta dezlantuire de forte si ar fi vrut sa plece, dar ceva o tinea pe loc. Nimanui nu-i era ingaduit sa stie dansul, iar daca ar fi fost descoperita ielele ar fi sfasiat-o.
Doi lupi, unul alb si altul negru, urmareau dansul de la distanta. Una dintre iele zari micuta faptura ce amutise si incerca un strigat. Dar lupii isi infipsera labele puternic in pamant si au facut zid in fata acesteia. Nimeni nu putea trece de ei. Ielele au oprit frenezia si in urlete prelungi s-au aruncat asupra celor doi lupi.
Cheia privea de la distanta teribila intamplare. Ii era recunoscatoare micutei maini albe ce o ridicase de la pamant, redandu-i menirea, astfel ca indrazni o rugaciune spre Cer. In aceeasi clipa lupii si fata alba au fost inconjurati de o lumina orbitoare. Ielele au luat-o la fuga speriate si  poiana se goli. Lupii si fata alba erau de acum de partea cealalta a zidurilor, in siguranta. Doua lacrimi curgeau pe obrajii cheii, de fericire ca rugaciunea ii fusese ascultata. Mica fata era salvata. Cheia se intoarse singura si poarta se inchise definitiv.
Curiozitatea cheiii avea acum un raspuns, dar pretul pentru ea era sa fie mult prea mare. Fata alba inconjurase lupii cu bratele ei si apoi le multumi sarutandu-i pe rand. Tot atunci doi ingeri de lumina se ridicara spre Cer fericiti ca-si luasera aripile inapoi.
Cheia urla de bucurie, iar fata se intoarse spre ea si o saruta incet si pe ea.
Desigur, cheia isi dorise sa fie mangaiata, alintata si iubita.
Acum era, iar vraja era rupta... Fata tinea acum de mana un baiat, pe care ielele il vrajisera sa fie cheia de la poarta ce dadea spre poiana de-un galben nemaivazut...

Sah mat

O mutare inteligenta faci de fiecare data... De la inceput pasii mei au fost corecti, ai tai au fost intotdeauna calculati. Am ales sa fiu sincera, am ales sa fiu eu insami. Am sorbit din tacerea-mi prea multa vreme si cand am rostit prima data te iubesc am facut-o cu toata fiinta mea. M-am trezit insa pe o tabla imensa de sah, cu piese albe si negre de-o parte si de alta. Cand credeam ca pot avea incredere in alb, acesta muta piesa si ma trezeam descoperita in fata pieselor negre. Umbre si umbre de umbre isi incrucisau pasii cu ai mei si singurul lucru care ma tinea dreapta era LUMINA din sufletul meu. Ninge. Si asta inseamna ca ingerii si-au intins aripile sa ma apere, drept urmare nu am frica... Sah mat

Poarta spre dimensiunea iubirii

Pe aceasta Poarta mare nu intra oricine...
In lumea ce se zareste dincolo de ea sunt lucruri pe care nu multe suflete-s menite sa le-nteleaga.
Miracol in sine este Poarta, a fost creata cu rostul de a culege tristetea si povara de pe umerii celor ce trec prin ea. Picta mereu cu ajutorul puterii primite de Sus, La intrare avea ingramadite comorile unora ce au crezut ca vor patrunde cu ele dincolo de usa, dincolo de gand. Dar comoara adevarata era la ei in suflet si nu au banuit niciodata cat le era de la-ndemana.
Acele ceasornicului vechi de la pragul de jos al Portii s-au inrosit si Timpul a uitat sa treaca. A rasuflat usurat si pentru o ultima prima data si-a scuturat pletele si si-a mangaiat barba. Rasuflarea lui a dus departe fulgii ce se rasfirau din simpla lui batere de gene, mii de fluturi albi dornici de destine la fel de albe.
Timpul oprit in fata portii se mira. De ce era Poarta cu ochii inchisi? De ce nu zambea deloc? Se tot gandea si cand raspunsurile i-au venit a dat incet din cap si s-a apucat de treaba. Fiecare sac si comoara ce abia lasau Poarta sa respire erau date spre locuri unde era nevoie de ele. Chiar si fulgii de nea cazuti din barba Timpului si-au gasit rost in mainile copiilor ce-si doreau sa picteze ba un tractor, ba un frigider, ba o casa sau o floare. Din tot ce au pictat ei a iesit cel mai luminos curcubeu vazut vreodata pe Pamant. Abia atunci Poarta incepu sa-si deschida incet pleoapele. Timpul zambea, satisfacut de mersul acelor de ceasornic si disparu inapoi in dimensiunea din care venise.
Poarta era uimita de frumusetea curcubeului ce-i ramasese imprimat in suflet si isi deschise bratele larg.
Copiii pictau, iar Poarta le arata cum sa gaseasca cea mai simpla, dar complicata lumina potrivita pentru lumea pe care o lasau in urma...Zambea si Poarta atat de albastru intr-un tarziu, caci ii iesise cea mai frumoasa nuanta de galben. Si numai Timpul stia de ce isi dorise poarta cu atata indarjire acel galben de floare a soarelui plecata departe de Poarta deschisa pentru suflete dornice de alte dimensiuni mai pline de iubire si lumina... Si Zambetul Albastru stia...

Cerneala si cenusa de trandafir

Abia atinse de mana lui, filele se grabesc sa atinga podeaua... Cad usor, precum frunzele arse de sarutul patimas al toamnei. Petala cu petala cartea se ofileste in mainile lui. Este o carte pe care numai cel care stie sa o descifreze o poate aprecia la adevarata ei valoare. Literele ei misterioase nu ajung la sufletul oricui. Sunt oameni care au ochi, dar sunt lipsiti de vedere. A citi le este imposibil. Doar un suflet-pereche poate deslusi alfabetul invatat in alte vieti. Condeiul sortii a lasat o pata de cerneala pe file. O pata care se intindea incet. Prindea a se trezi la viata dorindu-si sa fie mangaiata, iubita, atinsa. Dar el avea de incheiat niste socoteli mai vechi si crezand ca are la dispozitie tot timpul din lume o lasa sa astepte. Sa-l astepte... Pleca fara sa inteleaga adevarul, fara sa intuiasca macar durerea pe care o lasa sa se scurga pe filele acelei carti menite din iubire.
Credea ca i se cuvine. credea ca e a lui. Nu a facut nimic sa fie a lui. A plecat si a lasat-o sa-l astepte, considerand-o proprietatea lui. Pata s-a intins, a crescut si un trandafir rosu ii inflorea in maini. Lacrimile ei de tristete si dor l-au crescut si rosul lui i-a dat putere sa lupte.
Intr-o zi, cand nu era nimic de asteptat sau de sperat, cineva a intrat in camera in care focul uitase ca trebuie sa arda de atat de mult prea multa vreme. Neintretinut, jarul era stins acum... Cenusa...
Descoperind filele ingalbenite pe jos  cineva le-a strans in brate ca pe o comoara si a inceput sa citeasca.
Vedea. Intelegea. La primul cuvant rostit de buzele lui, ea s-a trezit.
Nu era cel pe care credea ca-l va vedea, nu era acelasi cu cel pe care-l asteptase, dar ii era suflet-pereche.
Era Lumina, era zambet, era liniste, era acel glas ce ei ii oferea apa vietii...
Si incet, mainile lor s-au regasit, aripile lor s-au intins spre singura posibilitate.
Zborul impreuna, nu separat de impreuna.
La sfarsit de timp, in camera in care focul uitase sa mai arda cenusa unui trandafir ce fusese atat de rosu candva, in asteptare, era suflata de vantul ca l-a adus pe el inapoi, acasa. Dar era tarziu, Chiar si el a inteles ca a pierdut-o si ca nimic nu o va mai aduce inapoi. Comoara ascunsa se afla mereu la indemana ta. Nu o lasa sa se piarda. Chiar daca suflet-pereche era de fapt altcineva. Poate ca astfel vindecarea ti-ar fi fost mai rapida...

Seminte

Din gandurile care-mi trec prin framantata minte aleg ce mi se pare ca este mult prea dureros. De fiecare data acea durere razbate si se asterne in cuvinte si semnul ei il port in inima prea des. Brazda intoarsa de plugul durerii este insamantata cu speranta. Sper ca din ea sa rasara ceva albastru, ceva ce astept de multa vreme.
Si ce rasare se va imbraca in lumina, caci o noua viata se cuvine a purta aceste straie.
Peste Cartea Vietii scrisa adunand cuvinte unul cate unul ingerii isi scutura pletele balaie si minunea se infaptuieste sub ochii mei.
Rasar pe rand Iubirea, Credinta, Cinstea, Bunatatea, Blandetea. Semintele de Incredere au rasarit mai greu, pesemne nu au avut suficienta apa la indemana. Dar lumina ce le-a acoperit va avea grija de ele de acum, iar eu cu atat mai mult, stiind ca au fost firave la inceputuri. Semintele au crescut din ce le-am asternut, pamant fertil din inima ranita, iar rod bogat am pentru ca am plans atat de mult candva. Usor e sa lovesti in ceea ce-ti cade oricum la picioare, dar pacat e sa injosesti o inima ramasa inainte de venirea ta fara aer. Astfel, e bine sa plangi ca sa te cureti inainte de lumina plina.
Cartea Vietii vibreaza acum altfel. In ea au ramas doar cuvintele limpezi, clare, stralucitoare si pline de sens, de seva, de iubire si de credinta pe care cu greu o poate obtine intr-o viata cineva. La fel ca manuscrisele de la Marea Moarta, poarta in ele cunoastere si samburi intelepti de dincolo de gand. Minune este sa intelegi ca aceasta Carte a Vietii e a ta, iti apartine astazi mai mult ca ieri si maine mai mult ca pana acum....

Val din lacrimi

Mi-a tesut soarta un val din lacrimi mai frumos ca ploaia de toamna ce incearca sa ma invete sa plang.
Zambesc! Stii tu ce inseamna sa plangi cu adevarat, Toamna!?
Nu esti in stare sa plangi pentru frunzele ce se jertfesc de dragul tau. Nici nu le vezi blandetea caderii din copac. Si daca ai fi atenta cu adevarat la ce se intampla in jurul tau ai vedea cum verdele, atras de albastrul cerului, le face pe frunze sa se inroseasca si sa-si iroseasca seva...
De liniile din palmele frunzelor nici nu te intreb, caci habar nu ai de ele... Stii ce frumoase si delicate sunt?! Te rog priveste mai de aproape cand ai sa-ti lasi vantul sa le rupa de pe ramuri! Le vei vedea linia vietii, scurta la unele, mai lunga putin la altele, dar intotdeauna terminandu-se undeva....
Linia inimii...of, cate ar avea sa-ti spuna! Dar ce stii tu, Toamna?!
Nu stii ce inseamna sa-ti rupi bucata cu bucata din suflet sperand ca astfel il vei face sa te iubeasca, nu stii cum este sa astepti un semn de la el, nu stii cum este sa  tresari din vise, caci te strange doar acolo in brate...
Nu stii cum este sa te pierzi in timp ce mergi pe calea ce crezi ca-ti este scrisa... Nu poti cuprinde cu mintea ta de anotimp, ce se repeta in fiecare an, risipa de cuvinte si iubire ce se infaptuie cand incerci sa-i arati, sa-i spui, sa-i lasi la indemana, sa nu-i lipseasca, sa stie ca esti, ca te gandesti, ca-l protejezi, ca-l vrei, ca-l astepti...
Asa ca nu ma invata sa plang pe mine, Toamna! Cunosc aceasta lectie la perfectie... Caci plang demult... Si cerul meu, desi senin deasupra norilor colorati in negru si gri de cineva care nu stie ce-i iubirea, continua sa ploua mult mai bine ca tine...
De nu ma crezi priveste... Tu poti sa lasi frunzele sa pluteasca avand compasiune pentru ele?
Poti chema lupii sa se adape la ploaia lacrimilor sufletului tau? Poti sa strabati in fiecare zi drumul dorintei, al iertarii, al durerii avand numai LUMINA si IUBIRE in buzunarele tale?
Sincer, intreaba tu singura Mai Marii care te indruma si vei vedea.... Eu plang mai bine ca tine.

Padurea Rosie

Sunt strigata de o voce pe care o aud din ce in ce mai puternic. Nu este vis. Este aievea... In fiecare dimineata ma trezeste soptindu-mi incet, dar limpede, ca trebuie sa ajung in Padurea Rosie.
Am vazut Semnul si ochii mei s-au deschis...
Nu am voie sa strig...
Nu am voie sa privesc in urma mea...
Nu am voie sa ating spinii Padurii Rosii...
Sarpele de la intrarea in Padure este unul bun, deci ma voi lasa calauzita de el.
Ma asteapta cu totii si trebuie sa merg acolo. Eu sunt Verde..."Dar nu vei merge singura!", imi spune vocea...
"Trebuie sa-ti iei Fata cea Mare de mana si sa va intalniti cu Fata Albastra! Impreuna trebuie sa mergeti Acum, altfel Padurea se va strange!" Vocea este limpede precum cristalul, si cred ca si suna la fel, si isi incheie astfel indemnul de fiecare dimineata, iar eu sunt in asteptarea momentului potrivit...
Padurea Rosie ne asteapta si frunzele ei mai au doar un pas pana la rosul acela la care Verdele Albastru trebuie sa ajunga... acel timp potrivit... Cum sunt mica, vad lucrurile mari, asa ca stiu, clipa este aproape. Fiecare zi imi arata ca frunzele devin din ce in ce mai ruginii... Fiecare zi isi imprastie culorile pe sevaletul vietii si mi se pare ca nu pot spune decat MULTUMESC. Pare putin, dar este cuvantul potrivit. Nu exista altul mai bun....
Inima mea a inlaturat toate barierele, toate indoielile. Nimic nu-i mai sta in cale. Si-a luat toata iubirea de care este in stare si straluceste mai puternic ca oricand. Si-a adus aminte ca are in ea blandete, inspiratie, pace, extaz, entuziasm, credinta, intuitie, empatie, compasiune, bucurie, vindecare, iertare, nevinovatie si recunostinta... De toate aceste calitati a trebuit sa-si aminteasca. Oamenii si Lupii cei rai au determinat-o sa uite pentru un timp ca este capabila de toate aceste minuni, insa intr-o zi.....
O suferinta mai rea decat moartea a trezit-o...
A vazut Semnul si astfel a deschis ochii...
Un pitic o conducea luminandu-i calea cu o lumanare la fel de mica precum el.
Astfel inima Verde si-a descoperit sufletul pereche - inima Albastra... Si astfel, mana in mana, dincolo de gand, s-au contopit in IUBIRE si LUMINA.
Fata cea Mare astepta cuminte sa-i vina si ei randul... Rolul ei este important, caci nimeni nu poate face ceea ce face ea...
Puterea pe care ea o are o depaseste pe ale celor doua inimi la un loc, insa doar la momentul cand Padurea Rosie isi lasa cararea deschisa pentru vis. Numai atunci se poate patrunde in ea.
O harta desenata de o micuta Fata Galbena asteapta cuminte sa fie deslusita si pana la deschiderea cararii...nu pot decat sa astept... Si sa repet mereu.
Sa nu strigi!
Sa nu privesti in urma ta!
Sa nu te ranesti in spini!

Neintelesuri

O inima sfasiata a disparut in cele patru zari. Si doare pentru ca-i a mea. Si stiu ca nu ai sa te arati niciodata. In ciuda a tot ceea ce ai promis, nu vei veni, caci nu te lasa intunericul s-o faci, iar orbirea ti-a fost adusa de LUMINA...
Cum sunt LUMINA, stiu ca eu sunt cauza.
Fara rime mi-ai lasat inima si de aceea fasiile ei au ales drumul zarilor ce poarta nume rasunatoare, Est, Vest si Nord si Sud. Un crampei de curcubeu mi-a ramas sub gene, sa ma vegheze si sa-mi aduca aminte ca odinioara stiam sa zambesc.
Din tristetea nemarginita in care ma zbat povestesc marii despre asteptarea mea, vantului despre durerea mea, Cerului despre neverosimila ta iubire pentru mine... De sus simt lacrimi calde cum cad pe spatele meu si cum se lupta sa-mi iasa la LUMINA aripi. IUBIREA este singura care ma poate ajuta sa-mi refac inima. Aripile ma vor ajuta sa strabat zarile in cautarea fasiilor plecate fara nici un cuvant... dar nu stiu daca mai vreau sa fie iar calcata in picioare...
De le-as gasi, ce bine ar fi... Mi-e dor de mine, mi-e dor de inima mea...
Mi-e dor de zambetele mele. Mi-e dor de tine, dar cum ai putea sa intelegi tulburatorul meu neinteles.... Si nu ti-a fost teama de neiubirea mea, ti-a fost teama doar de neintelesuri... da... Si as fi vrut sa-mi fie clar ca neintelesurile tale imi vor sfasia inima.
Probabil ca fasiile de inima nu vor vrea sa vina inapoi la mine...
Iar tu nu vei avea niciodata curajul sa pleci in cautarea lor...
caci nu vei fi lasat...
Pacat!

Nisip pe apa

Cautarile tale dau rod in fiecare clipa… 

De ce nu privesti niciodata in urma ta? 

E un camp manos si plin de spice din care EL va face aluat pentru viitoarele suflete. 

Menirea ta e asta. De ce nu vezi, de ce nu simti, de ce te indoiesti? 

Cand numeri zilele tristetii ce curge in ochii tai sa nu uiti sa numeri si zambetele rasarite din atingerea ta! 

Cand brodezi amare treceri in revista, cand legi suspinul de suspin, cand largesti buzunarele ochilor sa aiba loc mai multe lacrimi adu-ti aminte de LUMINA din ochii florilor pe care le-ai udat de-a lungul timpului!   

Cand iubirea albastra isi pierde o miime de secunda din nuante adu-ti aminte de ALB astrul ce ti-a dat viata…. 

Mi-e plaja inimii deschisa si zaresc in vazduh conturul inimii tale. Am vazut-o in palmele cuiva… Vibra totul in jur. Si el vibra. 

El a ramas pe plaja incinsa de iubirea ta. Eu am ramas, desculta pe plaja inimii mele, in asteptarea lui…. 

Uneori nisipul pluteste deasupra apei, doar uneori, cand apa este fierbinte, iar Astazi, Acum... clocoteste in adancuri...

Indreapta-te si mergi!

Indreapta-te si  mergi!

Atunci cand crezi ca nu mai poti, indreapta-te si mergi!

Atunci cand simti ca panzele de paianjen sunt prea dese si nu mai poti razbate printre ele, aprinde LUMINA din tine si …

Indreapta-te si mergi!

Esti ranita, ai sufletul  zdrelit de tepii unui trandafir?!

Indreapta-te si mergi!

Astepti de prea multe vieti?!

Indreapta-te si mergi!

Nimic nu e la fel, doar ti se pare, si chiar daca durerea ta e mare...

Indreapta-te si mergi!

Din valuri zbuciumate iti voi face cale si linistita tu vei putea sa

Te indrepti  si sa mergi!

Dar sincer, eu mi-as dori sa scuturi aripile de lacrimile grele si sa zbori acolo unde numai tie ti-e menit sa o faci....

Atipire

Am atipit in asteptarea ta si as fi vrut sa nu ma mai trezesc din somn. Erai cu rasuflarea-ti calda langa tampla mea si radeai asa cum nu stiam ca poti sa o faci.
Erai cu ochii in ochii mei si nu stiam ca pot fi atat de minunati. Padurea ma privea cu drag din ei, iar lupii ma lingeau pe mana semn ca m-au recunoscut, ca sunt de-a lor. Si sunt lupi buni, de aceea nu am voie sa te strig. Lupii cei rai au auzul fin si bunatatea e mereu prevazatoare.
Te-am strans la piept de bucurie ca ai venit, ca dupa atat de indelungata asteptare ai hotarat sa vii in LUMINA.
Si mi-am spus ca suferinta mea s-a incheiat. Ca valul tesut in itele razboiului ce-mi devenise pat in lipsa ta putea fi de acum pictat in cuvintele IUBIRII,  asa cum era sortit.
Si mi-am lasat rochia sa te atinga, degetele sa te cutreiere si parul sa dezmierde... O raza de sus a coborat sa-mi faca acea clipa stralucitoare, iar bucuria mi-era deplina. Se incheia un rost, cel al durerii...
Si incheiai si tu o viata de suferinta si asteptare, a mea...
Suferinta este menita sa curete, sa te faca mai bun, iar iubirea noastra nu poate sta decat sub semnul LUMINII.
Si-mi esti dulce gand, si-ti sunt mangaiere.
Si-mi esti drag cuvant, si-ti sunt incheiere...
Si-mi esti sortit mie, si-ti sunt destinata... Si stii, si stiu...
O viata incepea la sfarsitul alteia, cercul era complet.
Mirosea a menta proaspat culeasa de pe camp si stiam ca acesta era al nostru de acum.
Si auzeam soapta vantului ce trecea printre spicele de grau verde si stiam ca va ramane a noastra.
Si am fi vorbit de nu aveam buzele pline de adevarul iubirii ce mustea din noi.
Si am simtit cum simturile ni se prind in hora unei simple dorinte, si era a noastra.
Al saselea dintre simturi ne-a contopit aurele facandu-ne una cu albastrul din care ne nascusem.
Simtind cum vibreaza viata si iubirea am deschis ochii si astfel m-am trezit ca sunt in... asteptarea ta...

ALBastru

Sunt stele albe si stele albastre...
...si mai exista si ALBastru...
De acolo venim noi si ce minunat dans al vietii, al luminii si al mortii ne-a facut sa ne tinem de maini...
Un astfel de sprijin nu gasesti decat o data la cateva vieti si atunci este cu atat mai pretios.
Precum un puf de papadie plutim deasupra lumii acesteia albastre data noua in grija pentru acest Astazi, Acum...
Precum fulgerul suntem si Aici si Acolo.
Este nevoie de noi, de un cuvant de-al nostru, de o alinare, de un sarut, de o mangaiere.
De linistea noastra este nevoie uneori si... o dam.
De iubirea noastra e atat de mare nevoie, si-o dam....
De compasiunea noastra e nevoie, si-o dam...
De LUMINA e nevoie si-o dam...
Cuvintele noastre hranesc si vindeca si menirea noastra este acum vizibila si celor orbi, si celor surzi si celor care stiu atat de bine sa taca...
Pe calea noastra albastra vom merge, caci e calea buna si sfaturile unei fete galbene si atat de pure ne sunt de folos...
Cand vom avea echilibrul perfect vom ridica albastrul primit in grija atat de sus ca vom primi in dar cel mai frumos... zambet... CURCUBEUL

Nu voi da drumul iubirii

Tin in bratele mele iubirea.
Nu ii pot da drumul, de fapt ti-am promis acum cateva vieti ca nu o voi pierde.
E atat de mult lumina incat sper sa ma gasesti in drumul tau spre noi.
Mi-e atat de teama ca te vei rataci, ca te vei lasa doborat de rau si de intuneric. Mi-e atat de puternica durerea de a nu te avea langa mine incat mi-am plans toate lacrimile si acum am ramas fara ele...
Strang cu putere in brate lumina iubirii, nu-i voi da drumul pana nu vei veni.
Imi spui ca nu te-ai ratacit prin hatisuri si ca stii calea.
Ce bine ar fi sa fie asa... Imi spui ca tu-ti platesti mereu datoriile. Poate... Mi-a teama doar ca nu voi mai fi aici cand vei veni si vei ramane cu datoriile neplatite. Nu va mai exista nimeni caruia sa le platesti.
Eu te iubesc pentru ca altfel nu pot. Si aerul stie ca nu esti langa mine, si viata stie ca esti departe, si florile si-au pierdut parfumul de dorul tau, si copiii de pe strada intreaba de tine, vor sa se joace si Micul print e plecat departe de ei.
Te iubesc pentru ca vocea ta ma tine inlantuita, inima ta ma strange si sufletul tau imi sopteste ce iarna e afara. Focul trosneste si lemnele imi spun povestea unui Lup insingurat. O ascult si stiu ca e povestea ta. Doar ca tu inca nu stii ca nu mai esti singur. Ma ai pe mine, ai lumina de partea ta. Priveste-ma! Te vei vedea pe tine.
Asa ca nu-ti pot da drumul. Nu pot decat sa te strang la pieptul meu si iubirea pe care o simt curgand prin mine sa ti-o daruiesc. De nu o vrei ea se va stinge incet...
Insa inainte de a fi intuneric si el a fost lumina. Iar acolo unde eu raman pe baricade lumina e mereu.
In intunericul cel mai deplin, de vei vedea o candela palpaind sa stii ca sunt eu.
In asteptarea ta am ars cateva vieti si chiar daca doare si mainile-mi sunt inclestate nu voi da drumul iubirii...
caci te iubesc.... si nu voi da drumul iubirii sa plece de langa NOI...

Cu tine in gand

...sunt in palmele tale...ar fi de ajuns sa le inchizi sau sa rasufli, iar eu as disparea.... acel ALBastru de pe care vin mi-a dat taria de a astepta, mi-a dat puterea de a rabda si de a intelege ca rasuflarea ta nu ma va risipi...
nu cunosc alta durere mai mare decat aceea de a astepta... Si cu tine in gand sunt mereu si doare.
Nu stiu daca intelegi, nu stiu daca stii, nu stiu daca vei veni, nu stiu nimic si doare... te iubesc si ma risipesc in asteptarea ta...

Inima deschisa

Inima deschisa sunt... prin mine curge miere de iubire si astfel se hranesc si buni, si rai, si fiinte de lumina, si ceilalti. Nu judec pentru ca stiu Universul m-a creat asa. A avut nevoie de mine si am raspuns Prezent. Ce minune poate fi mai mare? 

Inima deschisa nu are nevoi, ea trece de la implinirea unei dorinte la alta, multumita la fiecare pas. 

Inima deschisa care sunt stie ce este iubirea, puterea, smerenia, increderea, credinta si mai ales iertarea.

Exist in intregul vibratiilor celor mai inalte si inima deschisa fiind nu pot sa am regrete, tristeti sau suparari.

Nu pot sa fiu furioasa pe cei ce au gandit sau mi-au facut rau.

Dimpotriva, le multumesc, caci astfel am devenit mai buna. Exist Astazi, Acum.... Lumina sunt ... atrag si fluturi de noapte, si fluturi in cele mai frumoase culori, si alte ganganii, si alte nefericite fiinte...

Ma daruiesc tuturor si stiu ca tot ce dau ajunge si va folosi candva intr-un alt Astazi, Acum...

M-as darui si tie, insa lumina mea te sperie si pastrezi distanta... Nici ochii nu ti-i pot vedea, nici buzele nu ti le pot gusta, iar carnea nu poate fi domolita la distanta.  .... mi-e teama ca inima deschisa fiind voi deveni cea dintai cometa de lumina rupta in fasii de dorul tau...

Insa tu pastrezi distanta si, in umbra, probabil astepti ca lumina sa fie si mai puternica....

Dorintele mele sunt implinite, asteapta sa mi se aseze in palme. E tarziu si nu vii... Vei veni?... 

Nu stiu, cred ca teama ti-e mai puternica.

Si totusi, palmele mele asteapta atingerea ta. 

Farul de la capatul Universului - The Lighthouse At The End of Universe

The Lighthouse At The End of Universe

You are light, and I am a light too. You are love, and I am love too.
We found ourselves together after such a long time. Sadness, fate blows has strengthened us. Strong poles for strayed souls who has no roots. Yes, You and Me. One day we will illuminate our beloveds. Our WHITE astral is waiting for it. In every today, now they need us, but we are together not separately from together. It
is well I am well too. It is well, well for you too. HE is with you I still wait for him. But when it happens, we will be TOGTHER the lighthouse at the end of universe and we will illuminate ALL.
The way HE wrote, so many lives ago.

Si Tu Lumina, si Eu lumina.

Si Eu Iubire, si Tu Iubire...

Ne-am regasit dupa atat de multa vreme...Tristetile, loviturile sortii ne-au intarit...

Stalpi puternici pentru suflete ratacite ce nu mai au radacini. Da. Tu si Eu.

Intr-o zi vom lumina pentru cei dragi. Astrul nostru ALB asteapta sa o facem.

In fiecare Astazi, Acum ei au nevoie de noi, iar noi suntem Impreuna, nu separat de Impreuna. E bine si mi-e bine. E bine si ti-e bine.

El e cu tine, eu inca-l astept....

Dar cand va veni vom fi IMPREUNA

Farul de la capatul Universului....

si vom lumina pentru TOTI....

asa cum a scris EL acum atat de multe vieti....

Nu e tacere....

Nu e tacere...
Chiar nu-mi auzi glasul?
Nu e tacere...
Chiar nu se aude arsura din sufletul meu?
Nu e tacere...
E iubire ce asteapta sa-si spuna si sa-si arate tristetea.
E albastra nemarginire a curcubeului nascut din lacrimile ce curg de dorul tau si fericirea cate unui semn primit de la tine...
Nu e tacere....
Am promis ca nu strig. Nu vreau sa auda ceilalti...
Nu vreau sa deranjez... Nu vreau sa incurc cu existenta mea...
Nu vreau sa mai asist la dansuri nebune, fara rost.
Asa ca tac, desi nu e tacere...
Este IUBIRE si PROTECTIE.
Asa ca astept si tac... si sufar...

Asteptare

Eşti aparte ca şi cuvântul dor, el are rostul lui şi tu pe-al tău.
Eu îmi doresc ca pe drumul spre tine să rămân eu.
Gândul tău mi-a atins palmele şi ... de atunci simt ce gândeşti,
iubind chiar şi vântul ce poartă cuvântul aproape de sufletul tău.
Ştiu ce eşti. Ştiu cine eşti…
Priveşte în tine; tot ceea ce vrei să fii eşti. Să nu taci niciodată căci ai multe de zis şi de dăruit.
Ştiu tot ceea ce e de ştiut, simt tot ceea ce le e interzis unora să simtă şi cred tot ceea ce unora li se pare ireal.
Mai cred că nici cerul nu e peste noi, noi suntem sub el.
Aş vrea să ies să devin ploaie, să mă pierd în pământ şi să revin la suprafaţă îmbătată de iubirea pentru tine dăruind viaţă.
Se vede tot până la Sufletul tău şi dacă iubirea înseamnă moarte, voi trece prin toate porţile ei de mii de mii de ori. Îmi doresc să te visezi aşa cum te visez eu, ceea ce eşti, nu ceea ce vrei să devii. Te iubesc cu toată suflarea, zâmbetele şi lacrimile vieţii mele...
Există cuvinte care ne dezvăluie multe neînţelesuri. Ele ne eliberează, ne fac să simţim prezentul ca o mângâiere, ca o dovadă a ce a fost şi o certitudine a ce va fi. Toate prind apoi înţelesuri. Sunt cuvinte pe care cei mai mulţi dintre noi nu le cunoaştem. Diferite. Există cuvinte care te fac să-ţi doreşti să te întinzi şi să încetezi să mai respiri. Să te pierzi, să te scufunzi, cu mintea şi cu trupul, care respiră şi trăiesc o dată cu tine. Există cuvinte pentru viaţă şi toate înţelesurile ei, cuvinte pentru valorile ce se răstoarnă din fiecare cuvânt EL a creat un OM. De aceea ne căutăm unii pe alţii, ca să ne lipim urechea şi să ne ascultăm tumultul. Fiecare tumult îşi are tumultul lui. Când îl descoperim pe cel care este al nostru aripile încep să ne crească. Ne lăsăm purtaţi de vânt tot mai sus, ne mângâim şi ne privim bucuroşi de regăsire. Dragul meu, să crezi în tine, în înţelepciunea ta, în puterile tale şi în ceea ce-ţi dictează inima. Nimic din ce a fost nu o să mai fie la fel, dar s-ar putea să fie mai bine, căci calea iubirii este calea cea bună. Depărtarea este de fapt o apropiere mai mare. Atât de multe întrebări se nasc fără răspuns în lumea asta şi nici măcar nu bănuim că toate au un răspuns. O pasăre nu zboară niciodată dacă nu ştie că trebuie să zboare, de aceea trebuie să iubeşti ca să ştii că eşti iubit. Din vânt, din pământ, din lumină şi iubire am fost creaţi, iar sufletul meu se vindecă doar atunci când vede lumina ta…. Menirea noastră se va înfăptui de vrem ori nu vrem. Aşa e scris, aşa-i menit. E scris să-ţi odihneşti capul pe genunchii mei, e scris să-mi auzi chemarea nerostită, e scris să nu mă sperii de nimic când eşti lângă mine, e scris ca luna plină să te aducă mereu în braţele mele, orinde paşii tăi rătăcesc. E scris să te linişteşti lângă mine, să te odihneşti langa inima mea, să-ţi răspund la toate întrebările, să-ţi linişteşti privirea în ochii mei, căci ziua când tu credeai că vei sângera se sfârşeşte astăzi.

Dacă zâmbesc, înseamnă că mă bucur să te văd; dacă te caut, înseamnă că mi-e dor; dacă te ajut, înseamnă că îmi pasă; dacă întreb, înseamnă că mă interesează; dacă ofer, înseamnă că meriţi; dacă cer, înseamnă că am nevoie; dacă spun, înseamnă că vreau să ştii că te iubesc!

Recunostinta

Am o bucurie incrustata in mijlocul palmelor.
Am o emotie puternica in talpi.
Am in urechi o muzica perpetua, vocile prietenilor mei.
Mi-au adus soarele aproape, imperfectul a devenit perfect, neimplinirea implinire si fiecare frunza s-a scurs in clepsidra, la pastrare...
Un chip in alb mi-a daruit lumina, iar Ploaia lui albastra a batut la geamul sufletului meu....
Un dor de albastra fata cu ingereasca voce mi-a luat inima in pantoful ei verde.
O minune de baiat cu plete mi-a daruit Fluturi albastri pe strune de chitara.
Un drag suflet cu toamna in buzunare s-a acordat la albastra mea iubire si a stralucit.
Fragil, albastru, gingas, delicat, micul Ark si-a rotit patrunzatoarea privire si m-a facut atenta la semne. Si am fost.
Doamna teatrului mi-a scuturat in poala rochiei propriile-mi cuvinte, facandu-ma sa rosesc. Ii multumesc, caci nu banuiam puterea cuvantului meu scris...
Un soldat ranit din iubire si-a lasat arma o clipa si a rasfoit din paginile cartilor luminate. I-am inteles sclipirea si-am tacut.
Marinarul incercat de grele furtuni si-a folosit glasul si a alintat urechi dragalase de adolescenta indragostita pana peste ele.
Si-un Lup albastru si-a rostit povestea aproape de Suflete Dragi ce vindecate au fost de el....
Plecaciune, spirite luminoase! Va multumesc ca existati!

Iubire-n colturi

Ca sa pot sa te intalnesc si sa-ti arat cat mi-e de dor a trebuit sa trec prin moartea unei usi deschise, iar astfel mi-am impletit soarta cu a ta si in adancimea padurii din ochii tai mi-am descoperit rugaciunile din alte vieti. Imi tin cuvintele in stralucirea iubirii ce mi-a crescut in suflet si as vrea sa le astern, dar nu mai am putere. Totusi, imi pastrez curajul si credinta si m-am topit, m-am risipit, m-am adunat si cand aripile mi-au crescut din nou am rasarit cu prima floare de colt pe inaltimile iubirii tale. Asa ca te veghez, adapostita in umbra ingerilor de lumina pe care ti-i trimit, pe fruntea mea straluceste o stea, iar astfel drumul spre casa ti-e calauzit deplin, suflet al meu.

Renastere

Renasc in fiecare zi din bobul de iubire ce mi-a rasarit in suflet si asez cu grija stelele pe cer sa te calauzeasca spre casa… Rog muzica lumilor nevazute sa te ocroteasca, iar muntii lumii vechi din care venim amandoi sa te apere de fulgere si furtuni. Un intelept, cazut in dreptul inimii tale, te urmeaza in tacere, e cel ce spala umbrele in apa si-mi tine amintirea vie pentru tine. In brate tin aluat de astazi si de maine, caci doar asa ramane timpul pe loc pentru noi si este atata frumusete in jur…Vad chipul preotesei la altarul timpului si tampla ti-o racoresc cu albul tacerii mele, semn ca in sfarsit am inteles…. Te-am inteles. Mi-amintesc si acum gustul ierbii din poiana unde lupii ne-au aparat de umbre, de oamenii rai si de intuneric. Imi amintesc si ce dor mi-e de tine si rog luna sa ramana pe cer stralucitoare ca si-ti numar pasii catre noi si potrivesc perna mai alba ca zapada pentru trupu-ti ce a uitat ce inseamna odihna. Vii acasa, caci iti simt rasuflarea! Vii acasa, caci miroase dimineata a tine! Vii acasa, caci pasarile ma intreaba de ce cant! Vii acasa, caci ti-am auzit glasul ! Vii acasa, caci te iubesc din vremuri numai de noi doi stiute, asa cum esti si asa cum sunt. Vii acasa si stii ca nu te mai las sa pleci de langa mine!

Verdele de jumatate

Astazi te-am simtit langa mine atat de puternic incat am intors capul sa vad daca esti. Si te-am zarit cu ochii sufletului meu. Ce calm a patruns fiinta mea… Ce iubire am simtit, ce veghe, ce bucurie, ce caldura!!!…. Am murit de durere in fiecare amurg si luna ma aducea la viata cu lumina ei. Am vazut atatea spaime, dar ochii mei nu s-au stins. M-au sfasiat lei in arena, iubitul meu, de atat de multe ori si totusi am trait cu gandul la tine. Bratele mele iau conturul tau in fiecare seara, iar gura mea intreaba tacuta de tine… Lacrimi nu mai am, le-am dat pe toate unui spiridus sa mi le tina si dincolo de veacuri am ajuns datorita lui. Am atins asteptarea si bucuria celui dintai sarut si mi-am dat seama ca sunt cea mai bogata fiinta din univers. Esti in mine si fruntea ta alba de dor se sprijina de inima mea. Si pe acest teritoriu nu mai are loc nimic in afara de tine si iubirea ta. Mi-e dor de cuvintele schimbate intre noi, in joaca sau serios, de miezul tau fierbinte, de necuprinsa campie pe care am alergat prin ploaie amandoi. De tine mi-e dor, iubitul meu, cercul se inchide si curge lumina peste noi. Spre seara uit mereu de mine pe afara si astfel rugaciunile le spun mai clar, mai limpede, si stiu ca EL ma aude si ca si tu ma auzi… Imi esti si iti sunt… Te iubesc si stiu ca ma iubesti! Tu, suflet bun, stii si ca sunt verde, caci de vindecator imi este menirea, iar tu ai aceeasi culoare … Esti jumatatea mea de atat de multe vieti. Ce bine ca esti! Ce minune ca te-am regasit!

Neintelesul dans

De ceva vreme privesc un dans pe care nu-l cunosc.
Cineva se transforma. Cand in unul, cand in altul, pana cand la un moment dat acel cineva devine mai multi in acelasi timp. Am tot incercat sa inteleg, dar logica nu e de folos si stiu asta. Nici inima, de fapt cu atat mai mult inima nu poate pricepe. E un dans pe care nu-l inteleg si daca ma gandesc bine nici nu vreau s-o fac. Ma uit cum se intra si se iese in aceasta anticamera, le privesc intrand si dansand cu acel cineva si nu contenesc sa ma mir.
Nu inteleg rostul, nu inteleg regulile lui, dar ce pretentii sa am de la mine, sunt ultima naiva din sistemul solar.
Eu cred ca in lumina e bine sa traiesti, in lumina e bine sa iubesti, in lumina e bine sa respiri. Cand se dezvolta atat de multe personalitati apare si intunericul.
Privesc in continuare dansul acesta nebun si am atat de multe intrebari...
Nu stiu daca voi primi raspuns la ele vreodata… Poate ca nu trebuie sa primesc, dar stiu ca odata un nod facut el ramane acolo si limpezimea este necesara daca vrei sa mergi in continuare pe drumul cel bun.
Atat timp pierdut facand aceleasi miscari, de fiecare data cu altcineva…
Aceleasi cuvinte schimbate in timpul dansului, de fiecare data cu altcineva…
Nopti intregi am urmarit acest dans... Am invatat fiecare miscare pe de rost,
Fiecare gest oricat de mic il cunosc pe dinafara.
Si nu contenesc sa ma mir…
Doare cumplit ca nu pot intelege desi stiu totul despre dans. E o durere pe care nu o doresc nimanui, caci nu i-ar rezista.

Cu mine-n buzunarul tau

Imi doresc si eu acea liniste despre care tu aduci aminte mereu, acea siguranta, acea bucurie, acea incredere nemarginita.... acea iubire fara limite in timp si spatiu....uneori imi doresc si eu sa primesc o paine intreaga, nu doar firimituri....
Uneori ma trezesc si te zaresc langa mine, intreg, asa cum te stiu si te iubesc de atat de mult timp. Uneori imi doresc acel timp in care ne spuneam cele mai nimicuri dintre nimicuri.
Uneori ma doare, alteori ma risipesc, ma alearga vantul si ma depaseste... ma intreaba anotimpurile de ce alerg nauca si nu-mi gasesc locul...
De ce trec zilnic prin furcile caudine?
De ce?
Da, uneori si eu ma intreb de ce?
Dar ce pacat ca eu nu pot raspunde....
Toate raspunsurile sunt la tine in buzunar, langa inima mea, langa sufletul meu, langa frunzele toamnei, langa cheia de la cartea vietii mele....
Nu pot sa-ti daruiesc decat ceea ce am la schimb…
Iti dau iubirea mea, bunatatea mea, blandetea mea, loialitatea mea, credinta mea, caldura mea...
Daca iti sunt de vreun ajutor toate acestea ti le daruiesc
Si... nu mai am pretentii ... Poti pastra si cheia, si inima, si sufletul.
In privinta frunzelor cred ca trebuie sa-i ceri toamnei permisiunea.
Libertatea insa e mea... si chiar daca sunt o femeie indragostita sunt un spirit al Padurii, verde si liber.
Ceea ce iubesc la tine este libertatea ta...
Fie ca noaptea aceasta magica sa-ti daruiasca tot ceea ce visezi...

Cel adevarat

Te iubesc si da, sunt o femeie indragostita...
Stiu doar ca sufletul meu e curat, e bun, e bland, e linistit, e liber si nu-si doreste decat iubirea ta.
Ma stiu pe mine asa cum sunt si stiu ca merit mai mult decat durere, de ea m-am saturat, la fel si de lacrimi si tristete.
Te iubesc, nu am obosit sa-ti tot spun asta si nici sa o tot scriu.
Dorinta mea cea mai mare este sa vii la mine in lumina, asa cum esti... tu, cel adevarat. E Luna plina si in rugaciunea mea asta am cerut sa vii tu, cel adevarat, cel de care m-am indragostit, cel pe care il cunosc si pe care il iubesc, in lumina, in adevar.
Cand am cerut Lunii sa te lase sa vii, lupii au inceput sa se gudure pe langa mine si nu stiu de ce. Ar fi trebuit sa urle.
Am speranta ca vei veni in aceasta lumina si ca-mi vei spune adevarul pe
care il merit pe deplin. Nu vreau sa ma tot repet, dar nu am iubit niciodata pe cineva asa cum te iubesc pe tine, nu am simtit pentru cineva ce simt pentru tine.
E bine sa stii ca stiu.
Ma rog neincetat pentru tine, stiu ca poate parea putin, dar asta simt ca ai nevoie.

Blue

Si port in deget un inel al tau, si ma rasfeti cu aramii cuvinte, iar pasii pe care-i facem impreuna duc spre launtrica cetate a iubirii.
...Si-mi trec degetele prin cerul plin de nori, iar atingerea aripilor de ingeri ma fac sa ma intreb cate omizi ce au devenit fluturi si-au inteles menirea...
...Si-mi intreb bucuria ce cauta in mine, si-mi intreb anotimpul preferat de ce te-a nascut, si mi-e inima stea calauzitoare pentru lupii ce-si cauta inca drumul spre casa...
Si strugurii copti plang ploi de chihlimbar pentru tine...
Si rasina unui brad batran se scurge calauzita de mainile mele spre tine...
Si magii adusi de Timp se indreapta catre telul lor dintotdeauna stiut, dar in drumul lor lasa insemne tacute pentru tine...
Haotic se indreapta lucrurile Astazi, Acum, dar ce minune, ce minune, ce minune...
ca ESTI, ca SUNT...

Dor

Timpul nu-mi va mai vesteji iubirea si cantecul mi-e mai usor.
Un pic. Devin din ce in ce mai albastra si mi-e palma plina de cuvinte dublate.
Se faureste destinul atat de departe si nu-mi sunt familiare chipurile de langa tine.
De aceea, imi las bratele deschise noaptea pentru ca atingerea ta sa le descopere asa, primitoare si umezite de lacrima din coltul buzelor... Merg impotriva curentului, dar altfel nu se poate, caci ecoul imi stropeste fata cu dare de lumina care ma tin in viata pentru tine.
Petala cu petala ma risipeste toamna ce se scurge pe copacul vietii. La radacina lui imi plec fruntea si, astfel, scrutez orizontul asteptand sa vii. Nu vreau sa tulbur apa izvorului ce mi-a daruit iubirea ta, caci miros a bucurie, a dor, a salbatic, a pace si caldura datorita ei.
Si am parte in noaptea aceasta magica de puterea pamantului bun, de mireasma zambetului trecut si cel viitor, dar si de o castana ce-mi canta in palme din partea ta ... „Te iubesc, draga mea!”...
Tot ce pot spune eu este ca la fel ca si DOR, TU esti un „cuvant” ce nu se poate traduce in alta limba si te iubesc, stralucind in intuneric pentru tine...
Sunt aici...
Si nu plec nicaieri...
Am radacinile adanc infipte in inima ta si dincolo de ea....
Si daca o sa-ti fie dor... Nu ma cauta, nu striga!
SUNT AICI, IN PREAJMA TA...
A trebuit sa pleci putin, sa aduni nimicul din nisip...
Si in ziua cand va fi sa vii, floarea de colt va inflori....

Strigat

Cat timp sunt om nu pot decat sa sufar...
Cat timp ma las ranita nu pot decat sa sufar...
indiferenta ta imi taie-n carne....
Curge sufletul meu prin ranile pe care le-ai facut...
Oare maine voi mai avea aer?
Sunt oricum la marginea lumii, sunt oricum la capatul vietii, sunt oricum la sfarsitul meu, pentru ca nu mai am putere...
La marginea acestui abis nu am decat sa cad sau sa zbor....
Degeaba aud eu, daca tu nu vorbesti!
Degeaba vad, daca tu nu privesti!
Degeaba stiu, daca tu uiti de existenta mea...
ai gresit si nu as mai fi eu daca nu ti-as spune ca m-ai ranit de moarte...
Poate ca sangele scurs prin ranile mele te va duce la marginea lumii, ce stiu eu... sper doar sa fii acolo inainte sa cad sau sa zbor....

Incercare de ramas bun

Am deschis ochii si nu am vazut nimic.
I-am inchis si am vazut totul…
Am inteles ca oricat de mare este scopul, mijloacele nu te scuza cand calci un suflet in picioare, iar al meu ti s-a scurs printre degete…
L-ai lasat sa planga si sa se scurga picatura cu picatura
De aceea iti MULTUMESC…
ITI MULTUMESC SI SARUT OCHII TAI DESCHISI PE CARE NU-I STIU DECAT DIN CELELALTE VIETI.
S-a ars tot ce trebuia ars si din pacate nu s-a spus tot ce trebuia spus, am inchis ochii si merg pe drumul pe care privirea ta nu poate sa-l atinga.
M-am intors unde e locul meu, mai puternica... acolo unde aripile mele se pot deschide si unde pot zbura fara sa fiu urata pentru asta.
Si daca zborul meu este mai inalt si mai maiestuos ca inainte, ti se datoreaza tie si iti multumesc pentru asta.
Suferinta ar trebui sa te faca mai bun, nu mai rau, iar iubirea ar trebui sa te inalte.
M-am vindecat datorita tie si imi place sa cred ca si tu te-ai vindecat datorita mie. Undeva bate inima ta.
Trebuie doar sa inchizi ochii si o vei gasi.
Deschide ochii mari!....
Iti doresc sa ai noroc si sa o gasesti...
Eu ma intorc la zbor, dragul meu... cat ma lasa soarele sa o fac...

Surprinsi de iubire

S-au cunoscut intr-o zi de mai, asa, intamplator…
Fara nici un plan, fara nici un gand, fara sa stie dinainte.
Nu au stiut sa explice de ce fiecare a tresarit la auzul vocii celuilalt, iar undeva, in adanc o samanta incepea sa creasca.
Si-au dat seama ca se intampla ceva, dar nu stiau nici ei sa-si explice. Dintr-odata toate se legau. Unul incepea o propozitie, celalalt o termina.
Ce-si povesteau era o viata traita aidoma.
Din iad in iad pana cand drumurile li s-au intalnit.
Si nu s-au mai desprins unul de altul. Era Iubire. Era regasire, era recunoastere, era un juramant facut in alte vieti si ajuns la implinire.
Sa fie intamplarea cea care i-a adus unul in fata altuia? Poate, dar mai sigur este ca era scris ca amandoi sa simta la fel, in acelasi timp, fara vorbe ticluite mestesugit, fara zambete false.
Firesc. Cald. Bun. Bland. Ca o alinare.
Au acceptat tot ceea ce au primit. Tot ceea ce a fost, este si va fi. Si binele, si raul, si lumina, si intunericul.
Toate cele ce vin din aceeasi sursa unica si fac parte din planul urzit acolo sus in razboiul din ceruri. Au acceptat tot ceea ce traiau, ce simteau si nu s-au mai opus. Acum amandoi zambesc. Si IUBESC. Nu se mai intreaba "de ce", "cum" si "ce sa fac"... Nu fac nimic. Accepta si exista. Se lasa imbratisati, coplesiti, zguduiti, extaziati, macinati de dor, indragostiti, visatori, tristi, veseli, fericiti, surprinsi. Cu bucurie. Si cu deschidere. Si asta se numeste simplu, IUBIRE…

Resturi de tacere

Sa scriu, ce as putea scrie, iar tu sa nu stii deja.
Mi-e sufletul carte deschisa in mainile tale, nu am nici o putere.
Nu pot decat sa ma rog pentru tine, sa-ti trimit toate gandurile mele bune si sa-ti spun ceea ce simti si stii atat de bine.
Ma tot gandesc ca lucrurile trebuie spuse limpede si frumos, sincer, fara ascunzisuri, iar eu de cand mi-am dat seama ce simt pentru tine nu am facut decat asta...ti-am spus TE IUBESC!
Te iubesc pentru ceea ce simt ca esti, pentru ceea ce stiu ca esti si pentru ceea ce recunosc la tine!
Te iubesc asa cum esti, barbatul meu cu secrete, fara secrete, cu nervi, fara nervi, in liniste sau nu, ranit sau nu, lovit sau nu, debusolat sau nu si nu te-as vrea altfel... Te iubesc pentru forta si lumina pe care le ai in suflet!
Esti tu... ti-am mai spus.
Nu plec nicaieri, raman in acelasi loc.... sunt rabdatoare, sunt intelegatoare, am doar iubire in suflet pentru tine, dar nu pot face absolut nimic, nu am nici o putere....
As vrea sa respir inca o data rotund, fara griji, in acea liniste de care am tot vorbit amandoi, iubind si lasandu-ma iubita.
Stii unde sunt, stii ca te astept, stii totul...
Tu decizi cand, cum, daca, ce, unde, cat......
Nu te-am mintit niciodata si nu o voi face niciodata
Stii cine sunt, stii cum sunt....
Si stiu sigur ca stii....
Restul e tacere, dragul meu.....

Urmatoarele veacuri de vieti

Am pe buze farame din cerul pe care il stiam senin si-n fiecare noapte sarut stelele intalnite in cale. Lor le spun despre ceea ce simt pentru tine si despre cele 999 de trepte pe care le urc si cobor zilnic de dor de tine...
Sovaielnic imi astern cuvintele ce curg din stiloul plin cu cerneala iubirii mele caci mi-e teama ca nu vor ajunge la tine.
Intreaba ochii mei cand ai sa vii ce au vazut in ceata lasata dupa plecarea ta, intreaba-i cum adunau cioburile colorate de pe cer sperand ca printre ele sa descopere un semn de la tine care sa le spuna ca ti-a fost dor de ei...
Am sangerat, da! Dar vina mi-o asum pentru ca-mi cunosteam vulnerabilitatea si stiam ca voi plange la marginea lumii, in locul in care altadata mi-am dus inima... Am fost calcaiul lui Ahile si stiu ca stiai ca asta sunt...
In lunga mea varsare catre tine mi-am inaltat privirea si undeva, departe doua brate ostenite de suferinta imi promiteau linistea lor...
Noptile aprind tamaie, zilele scriu rugaciuni pentru tine, adun raze de luna si raze de soare pentru ca atunci cand voi ajunge in delta fiintei tale sa te infasor in ele si sa te vindec de vietile in care nu ai stiut ce este iubirea...
Mi-am ars numele tau in fiinta care sunt si intamplarea acestei iubiri de unii uitata va strabate urmatoarele veacuri de vieti pe care de data aceasta le vom trece impreuna... Te iubesc!

Picatura ta

Ma indrept vetiginos spre pamantul insetat
ii simt dorinta, fierbinteala si inima batandu-i cu putere...
Cerul spart in mii de cioburi albastre a sfasiat norul greu ce ne purta pe mine si Celelalte picaturi de ploaie
si m-am desprins sovaielnic
stiind ca undeva, acolo, ma astepti...
N-a fost intamplatoare intalnirea gurii tale arse de dor si asteptare cu picatura de ploaie care sunt.
N-a fost coincidenta ca sfaraiam in clipa in care m-ai atins, de teama ca ma voi pierde in tine, refacand Intregul din care am venit amandoi.
Ce stralucire au avut ochii tai doar eu stiu....
Ce durere au simtit mainile tale doar tu poti spune.
In jurul meu, flori de colt rasareau acoperindu-ma privirii celor rai si catifelata lor atingere imi parea sublima libertate.
Era protectia ta, veghea ta, iubirea ta si din acea clipa miraculoasa singura picatura de ploaie ce a sfarait pe pielea ta am fost eu...
Iti era sete, ai strigat si cine te-a auzit m-a trimis la tine...

Rascrucea

Cand te nelinisteste clipa, cand te impresoara pescarii cu navoadele lor, cand vanturile semneaza pe sufletele ce merg in Tara Umbrelor Tacute se astern in Cartea Vietii randuri peste randuri...
La rascrucea acestor locuri calcate de talpile vechilor calatori asteapta un OM, iar langa el un Lup vegheaza. E bun si atent la culoarea sufletelor ce trec prin aste locuri.
Unii sunt albi, altii cam rosii, unii albastri si unii sunt verzi...
Mai sunt portocaliii si cei galbeni si apoi mai sunt cei mov, violeti sau lila...
Le stie umbletul, vorba si gandul si numai cei ce stiu sa taca sunt primiti in hanul de la rascruce.
Caci OMUL stie sa pretuiasca linistea si adevarata pace...
Cand cerul se intoarce sa-si ia ploile inapoi, picaturile sunt trase la mal de pescarii anume tocmiti.
Cand am ajuns la rascruce tu erai acolo deja... De cateva vieti ma asteptai...
Si amandoi purtam culori asemenea, tacerea ne e litera de lege, iar Lupul ne-a adulmecat si s-a gudurat pe langa noi...
Privirea OMULUI ne-a traversat si ne-am trezit in mijlocul hanului ce caldura primea de la sufletele noastre.
Eram aprinsi la fata de atat de multa asteptare si iubirea ni se citea in palme, in inimi, in minte, in ochi si in lacrimile ce curgeau fara oprire.
Tacerea, ea, tacerea cernea zambetele noastre si din acestea un curcubeu mai luminos ca soarele a rasarit.
Dincolo de gand, dincolo de peretii hanului, OMUL zambea tacut, iar Lupul simtea pentru cea dintai data linistea iubirii...

Lectia Iubirii

In mijlocul uneia dintre cele mai intinse si albastre mari a rasarit intr-o zi o insula de aceeasi culoare.
O insula pe care un zeu de-un albastru necunoscut pana la el se oprea din cand in cand sa se odihneasca, iar pasari albastre zburau de pe umerii sai.
Marea cea intinsa si albastra trimitea valurile inspumate sa sarute gleznele zeului bun. Intr-o zi, zeul se intalni cu una din acele fiinte care apartineau pamantului, caci nu puteau sa zboare. Ii intinsese acesteia mana si ea se opri langa el pe stanca albastra de langa marea cea intinsa.
Nu si-au spus multe cuvinte unul altuia, nici nu s-au privit in ochi; si-au leganat numai picioarele in valuri. Zeul descoperea ceva ce nu mai simtise pana atunci, se nastea din impletirea privirilor lor si din soapta inimilor ce bateau una pentru alta. Era un sentiment necunoscut fiintei sale divine. Dar exista. Si tot ce exista trebuie sa aiba si un nume, iar zeul i-a gasit un nume unic, asa cum merita acea simtire.
Si Mama Pamant a auzit atunci pentru cea dintai oara cuvantul caruia tot Universul i se supune, IUBIRE. Chemat cu indatoriri speciale, zeul a trebuit sa plece putin. Nu a plecat cu mana goala, a luat cu el binecuvantarea nectarului sublim pe care-l descoperise.
Credea cu tarie ca descoperirea lui trebuia impartasita, era singurul lucru mai nemuritor decat insasi esenta lor divina. In ziua plecarii, iubita lui nu a venit la locul lor. Zeul a plecat fara sa-si ia ramas bun, ducandu-i deja dorul, caci stia ca, in cele cateva clipe cat avea sa lipseasca, in lumea ei avea sa se faca tarziu. Spera doar sa o mai poata gasi la intoarcere.
La vremea revenirii sale era iarna.
Cerul era acoperit de nori plumburii, iar oceanul urla naprasnic.
Pe stanca albastra, zeul era in asteptare, dar nu veni nimeni.
In lumea iubitei lui anii erau nenumarati acum. Si totusi, stanca albastra mai pastra, ca o delicata amintire, aproape stearsa, urma trupului ei.
Semn ca ea continuase sa vina acolo mult timp dupa plecarea lui.
Oare il mai iubea sau il ura ca o parasise?
Strigase numele lui de acolo de pe stanca, implorand zarile sa i-l aduca inapoi, sau poate il uitase?
Oare au varsat lacrimi ochii ei, l-a blestemat oare?
Nu avea sa mai afle vreodata.
Si iarba altadata albastra fosnea ca dintr-o amintire sub vantul aspru al iernii. Zeul albastru isi cauta iubita multa vreme.
Intreba cerul si pamantul, vietuitoarele padurii si ale oceanului despre ea, dar nimeni nu stia nimic. Nimeni nu si-o mai amintea, iar zeul se intorcea mereu pe stanca lor, impovarat de tristete, ramanand acolo pana tarziu, privind marea ce intinsa si albastra, el insusi o stanca impovarata de toate amintirile pamantului. Marea devenea, spre asfintit, nuanta albastra a lacrimilor zeului ce-si plangea iubirea pierduta.
Apoi, nimeni nu l-a mai vazut.
Plecase pentru totdeauna, nimeni nu stia…
„Doar oceanul pastreaza iubirea pe care n-ai vrut-o. Aproape de ea sunt mai aproape de tine fara ca tu sa simti. Doar ea mai vorbeste limba ta, pe care am invatat-o ca sa fiu mai aproape de sufletul tau,”asa plangea statuia de pe stanca de langa marea cea intinsa si albastra.
Nimeni nu stia ce infatisa, nici cand a fost inaltata acolo.
Era imaculat de alba si parca rasarise peste noapte din stanca.
Cand vantul batea dinspre ocean, parea sa se auda o soapta.
Dar oricat si-ar fi incordat auzul, oamenii nu distingeau nimic din murmurul nedeslusit. Singura ea, statuia, isi stia tanguirea.
Intr-o noapte cu furtuna, un inger ratacit a gasit adapost langa statuie, atras de lumina ei alba.
A asteptat zorii ca sa poata zbura mai departe.
Dar valurile nemiloase izbeau cu furie stanca si statuia, ingreunand de sare aripile ingerului cazut. Si s-a tot lovit de statuie pana aceasta s-a risipit...
In zori, cei care au gasit pe stanca statuia sfaramata se intrebau de unde vor fi aparut acolo cele cateva pene albe, stralucitoare, cazute printre bucatile de marmura.
Erau prea mari sa fi fost pene de pescarus, iar albul lor lucea in soare ca argintul.
Numai copiii stiau adevarul... ca atunci cand un inger cade pe pamant, de sus din orasul ingerilor ploua cu pene de argint si zapada, iar cei ce nu stiu sa zboare invata de la acestia lectia Iubirii.

Rana unei inimi

Mi-e inima ranita.
Nu plange, nu rosteste nici un cuvant, dar sange curge si nu stiu de unde…
Am privit Iertarea, era la rascruce de drumuri, dar vie si dreapta ierta mereu fiintele din drumul ei cel bun.
Am cautat Durerea, era departe, peste drum de ochii marii ce-si face de lucru in apropiere pescarusilor dornici de taifasuri matinale.
Am intrebat Tristetea, dar ea nu m-a recunoscut…
Uitase de mine demult…
Am calatorit pe corabii albastre sa intreb Dezamagirea despre sangele ce curgea in valuri din palmele tale caus. Nu mi-a raspuns…
Era indragostita de un prieten si numai de mine nu-i ardea…
Am intrebat Ardoarea ce se intampla, dar tocmai incheia un pact cu Intelegerea.
M-am pierdut putin in fata Dorintei, caci dorul de tine mi-era atat de fierbinte, insa nici ea nu stia nimic.
Credinta mi-a sarit in ajutor, a venit cu mine si pe drumul bun mi s-au alaturat Bunatatea, Speranta si un Inger…
Acasa, acolo unde palmele tale caus imi tineau inima, curgeau valuri de sange curat de iubire. Nebunia m-a batut pe umar, convinsa fiind ca ma va lua cu ea, dar m-am opus. Era cu neputinta…
Pierderea imi aducea aminte tot ce anii scursi din viata mea i-au umplut sacul doldora… Nu prea i-am acordat atentie.
Indiferenta era cu ochii stralucitori, era convinsa ca va fi tratata regeste. Indiferenta am fost eu, fata de ea…
Bunatatea mi-a sters lacrimile si astfel am privit cu atentie la inima mea.
Speranta mi-a insuflat putere si am deschis palmele tale incercand sa privesc adevarul.
Credinta m-a rasplatit pentru asteptare cu venirea ta acasa, in bratele mele…
Din palmele caus inima mea zambea, nu era sange ce ochii mei credeau.
Erau petale de trandafiri cu care tu inconjurasei inima mea.
Parfumul lor razbatea pana la mine si cu o bucurie imensa lacrimi cadeau din ochii mei.
Acum vedeam... era acel ceva pierdut in cautarea caruia incepeam mereu o alta viata…
Erai TU si nimic nu ma oprea sa te tin aproape de culoarea purpurie a Iubirii tale pentru mine.
Eram EU si rana ta sangerase in cautarea mea, incepand mereu o alta viata…
Sarutul meu te adusese la viata, atingerea calda a mainilor tale a ocrotit inima mea de alte lovituri, zambetul meu te-a vindecat de drumul greu si grozavia luptei s-a pierdut in negura unui destin ingropat in viitorul unui trecut.
Rana ta era vindecata, inima mea era in maini bune, pe un drum bun eram amandoi, impreuna, iar langa noi un Inger ne-a promis ca va duce vestea acolo unde semnam amandoi cu sufletul…