M-am asezat pe cea mai inalta stanca din inima mea si astept acolo sa-mi creasca iar aripile… si doare… La picioarele mele un izvor a rasarit ca din pamant, apoi gustul lui m-a facut sa inteleg ca erau lacrimi planse de un suflet tulburat peste masura.
Pielea mea delicata altadata acum era rupta, sfasiata pe alocuri si durerea ma facea sa vars lacrimi la randul meu. De pe cea mai inalta stanca priveam inlauntrul meu si era haos. Nimic nu mai era la locul lui.
Valorile erau imprastiate care incotro, amintirile erau de-a valma si singura pe care am descoperit-o la locul ei a fost credinta.
Am zambit si-am multumit in gand ingerilor mei ca mi-au pastrat credinta nevatamata. Cat timp ea traia inlauntrul meu nimic nu ma poate dobori.
Incet, am aruncat dezamagire dupa dezamagire in haul dintre lumi.
Nu am pastrat nici gustul lor amar. Mi-am luat iubirea inapoi in suflet, speranta, visurile, iar bucuria si zambetul erau mai pline de lumina ca oricand.
La jumatatea drumului aripile erau pe jumatate crescute, asa ca am ales sa urmez aceasta cale si sa merg pe ea in continuare.
Era calea buna. Stiam ca la capatul ei ma astepta libertatea pe care doar aripile ti-o pot darui pe deplin.
Libertatea unui zbor spre locul de unde toate sufletele vin sa-si implineasca menirea. Indraznesc sa-ti trimit un gand protector ca sa ai parte de o noapte linistita, cu armonia si lumina pe care le meriti din plin.
