Timpul nu-mi va mai vesteji iubirea si cantecul mi-e mai usor.
Un pic. Devin din ce in ce mai albastra si mi-e palma plina de cuvinte dublate.
Se faureste destinul atat de departe si nu-mi sunt familiare chipurile de langa tine.
De aceea, imi las bratele deschise noaptea pentru ca atingerea ta sa le descopere asa, primitoare si umezite de lacrima din coltul buzelor... Merg impotriva curentului, dar altfel nu se poate, caci ecoul imi stropeste fata cu dare de lumina care ma tin in viata pentru tine.
Petala cu petala ma risipeste toamna ce se scurge pe copacul vietii. La radacina lui imi plec fruntea si, astfel, scrutez orizontul asteptand sa vii. Nu vreau sa tulbur apa izvorului ce mi-a daruit iubirea ta, caci miros a bucurie, a dor, a salbatic, a pace si caldura datorita ei.
Si am parte in noaptea aceasta magica de puterea pamantului bun, de mireasma zambetului trecut si cel viitor, dar si de o castana ce-mi canta in palme din partea ta ... „Te iubesc, draga mea!”...
Tot ce pot spune eu este ca la fel ca si DOR, TU esti un „cuvant” ce nu se poate traduce in alta limba si te iubesc, stralucind in intuneric pentru tine...
Sunt aici...
Si nu plec nicaieri...
Am radacinile adanc infipte in inima ta si dincolo de ea....
Si daca o sa-ti fie dor... Nu ma cauta, nu striga!
SUNT AICI, IN PREAJMA TA...
A trebuit sa pleci putin, sa aduni nimicul din nisip...
Si in ziua cand va fi sa vii, floarea de colt va inflori....
