In mijlocul uneia dintre cele mai intinse si albastre mari a rasarit intr-o zi o insula de aceeasi culoare.
O insula pe care un zeu de-un albastru necunoscut pana la el se oprea din cand in cand sa se odihneasca, iar pasari albastre zburau de pe umerii sai.
Marea cea intinsa si albastra trimitea valurile inspumate sa sarute gleznele zeului bun. Intr-o zi, zeul se intalni cu una din acele fiinte care apartineau pamantului, caci nu puteau sa zboare. Ii intinsese acesteia mana si ea se opri langa el pe stanca albastra de langa marea cea intinsa.
Nu si-au spus multe cuvinte unul altuia, nici nu s-au privit in ochi; si-au leganat numai picioarele in valuri. Zeul descoperea ceva ce nu mai simtise pana atunci, se nastea din impletirea privirilor lor si din soapta inimilor ce bateau una pentru alta. Era un sentiment necunoscut fiintei sale divine. Dar exista. Si tot ce exista trebuie sa aiba si un nume, iar zeul i-a gasit un nume unic, asa cum merita acea simtire.
Si Mama Pamant a auzit atunci pentru cea dintai oara cuvantul caruia tot Universul i se supune, IUBIRE. Chemat cu indatoriri speciale, zeul a trebuit sa plece putin. Nu a plecat cu mana goala, a luat cu el binecuvantarea nectarului sublim pe care-l descoperise.
Credea cu tarie ca descoperirea lui trebuia impartasita, era singurul lucru mai nemuritor decat insasi esenta lor divina. In ziua plecarii, iubita lui nu a venit la locul lor. Zeul a plecat fara sa-si ia ramas bun, ducandu-i deja dorul, caci stia ca, in cele cateva clipe cat avea sa lipseasca, in lumea ei avea sa se faca tarziu. Spera doar sa o mai poata gasi la intoarcere.
La vremea revenirii sale era iarna.
Cerul era acoperit de nori plumburii, iar oceanul urla naprasnic.
Pe stanca albastra, zeul era in asteptare, dar nu veni nimeni.
In lumea iubitei lui anii erau nenumarati acum. Si totusi, stanca albastra mai pastra, ca o delicata amintire, aproape stearsa, urma trupului ei.
Semn ca ea continuase sa vina acolo mult timp dupa plecarea lui.
Oare il mai iubea sau il ura ca o parasise?
Strigase numele lui de acolo de pe stanca, implorand zarile sa i-l aduca inapoi, sau poate il uitase?
Oare au varsat lacrimi ochii ei, l-a blestemat oare?
Nu avea sa mai afle vreodata.
Si iarba altadata albastra fosnea ca dintr-o amintire sub vantul aspru al iernii. Zeul albastru isi cauta iubita multa vreme.
Intreba cerul si pamantul, vietuitoarele padurii si ale oceanului despre ea, dar nimeni nu stia nimic. Nimeni nu si-o mai amintea, iar zeul se intorcea mereu pe stanca lor, impovarat de tristete, ramanand acolo pana tarziu, privind marea ce intinsa si albastra, el insusi o stanca impovarata de toate amintirile pamantului. Marea devenea, spre asfintit, nuanta albastra a lacrimilor zeului ce-si plangea iubirea pierduta.
Apoi, nimeni nu l-a mai vazut.
Plecase pentru totdeauna, nimeni nu stia…
„Doar oceanul pastreaza iubirea pe care n-ai vrut-o. Aproape de ea sunt mai aproape de tine fara ca tu sa simti. Doar ea mai vorbeste limba ta, pe care am invatat-o ca sa fiu mai aproape de sufletul tau,”asa plangea statuia de pe stanca de langa marea cea intinsa si albastra.
Nimeni nu stia ce infatisa, nici cand a fost inaltata acolo.
Era imaculat de alba si parca rasarise peste noapte din stanca.
Cand vantul batea dinspre ocean, parea sa se auda o soapta.
Dar oricat si-ar fi incordat auzul, oamenii nu distingeau nimic din murmurul nedeslusit. Singura ea, statuia, isi stia tanguirea.
Intr-o noapte cu furtuna, un inger ratacit a gasit adapost langa statuie, atras de lumina ei alba.
A asteptat zorii ca sa poata zbura mai departe.
Dar valurile nemiloase izbeau cu furie stanca si statuia, ingreunand de sare aripile ingerului cazut. Si s-a tot lovit de statuie pana aceasta s-a risipit...
In zori, cei care au gasit pe stanca statuia sfaramata se intrebau de unde vor fi aparut acolo cele cateva pene albe, stralucitoare, cazute printre bucatile de marmura.
Erau prea mari sa fi fost pene de pescarus, iar albul lor lucea in soare ca argintul.
Numai copiii stiau adevarul... ca atunci cand un inger cade pe pamant, de sus din orasul ingerilor ploua cu pene de argint si zapada, iar cei ce nu stiu sa zboare invata de la acestia lectia Iubirii.
