Vedea cuvintele, le vedea zburand in jurul ei, alegea si zbura cu ele in acelasi timp si simtea caldura lor, asa ca le multumea pe rand ca o priveau cu bunavointa. Cuvintele stiau cand avea nevoie de ele, atunci se asezau frumos si ii sopteau inimii ei ce sa scrie... Atingea cu talpile amurgul ratacit printre cioburile ramase in urma lui, astfel ca il ruga sa-i primeasca umbra ce se despletea de cuvinte pentru el!
Diamantul nu straluceste daca nu e slefuit!? Ea asta era, fara sa stie. Inca.
Atunci cand descoperi un diamant neslefuit il poti arunca fara sa-i vezi adevarata valoare. Te poti minti uneori gandind ca sticla ce-ti straluceste in palme este pretioasa, dar ea e doar ideea falsa a unei sclipiri de o secunda, nu mai mult.
Parca niciodata ea nu-si lasase cuvintele sa cada mai cu folos...Pasii lui nu-i aratau niciodata urmele adevarate, de aceea drumul spre el dura atat de putin peste mult. Si ea scria totul din viziunea unei idei pana ajungea visul viziune. Si-a ascultat vocea interioara, era cea mai buna calauza a ei. Pana cand nu i-ar mai fi fost calauza. Atunci insemna ca a descoperit tot ceea ce era de vazut si cine stie, el ar fi disparut......
Sau s-ar fi inaltat, disparand. Putea fi ceea ce voia ea atat timp cat il asculta. Il putea gusta, dar nu-l putea dobandi. Il putea avea, dar nu-l putea supune. Dar ea nu cerea mai mult decat ii putea el oferi...Voia sa bea un pahar cu vin rosu, voia sa planga in hohote, voia sa rada din inima si avea o mare mirare fata de existenta... Fericit cel ce stie sa imparta iubire pe unde trece! Diamant neslefuit era, iar el abia acum o vedea cu adevarat...
